Anii pe care i-a petrecut studiind la Berlin și la Heidelberg (1909–1915) au fost fundamentali pentru dezvoltarea intelectuală a lui Georg Lukács (1885–1971). Vorbim de o perioadă în care Germania era una din cele mai fascinante țări din punct de vedere intelectual, însă extrem de volatilă politic.
Atunci l-a citit gânditorul maghiar pe istoricul Wilhelm Dilthey și tot atunci s-a asociat cu Max Weber, Georg Simmel și o pleiadă întreagă de neokantieni și neohegelieni precum Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert, Emil Lask sau Ernst Bloch. În 1910, Lukács și-a publicat și prima lucrare majoră, Sufletul și forma, în fapt, o colecție de eseuri pe teme ce aveau să domine opera sa de mai târziu (natura și funcția formei literare, rolul eseistului și al criticului, ideea de tipicitate și totalitate).
Evident, textul a fost scris sub zodia neokantianismului, însă, chiar și aici, autorul nu și-a putut reprima o mică „rebeliune” împotriva-i („Ceva este pentru că este și așa cum este. Este puternic și măreț și frumos pentru că este pur și simplu incomparabil și incompatibil cu orice apriorism impus de o raționalitate creatoare de ordine”). A doua și ultima mare lucrare înainte de convertirea sa la marxism la sfârșitul Primului Război Mondial a fost Teoria romanului, publicată în 1916. Ea a marcat, de altfel, și tranziția filosofului de la Kant la Hegel.
Exasperat de război, Lukács a găsit în Hegel atracția pentru „istoricizarea categoriilor estetice”. Vorbind despre el însuși la persoana a III-a, ca și cum ar fi dorit să-și afirme distanța față de textele timpurii, Georg Lukács oferea următoarea explicație: „Autorul Teoriei romanului... căutase o dialectică generală a genurilor literare bazată pe natura esențială a categoriilor estetice și formelor literare, și aspirase la o conexiune mai intimă între categorie și istorie decât cea găsită în Hegel însuși”. Sigur, până la urmă, el a găsit această „conexiune intimă” în Karl Marx, ultima și cea mai profundă influență filosofică germană asupra gândirii sale.
Importanța acestor detalii pentru dezvoltarea ulterioară a gânditorului este, cred, indubitabilă. În timpul acestei etape formative a vieții sale, Lukács a asimilat o întreagă linie cultural-intelectuală germană, care l-a purtat de la Kant la Hegel și apoi la Marx. După convertirea la marxism, în 1918, filosoful maghiar s-a angajat (cu arme și bagaje) în ceea ce s-a dovedit a fi o zbuciumată carieră politică, mai întâi pe post de vice-comisar al Poporului pentru Educație și Cultură sub efemerul guvern bolșevic al lui Béla Kun în Ungaria, apoi, din exil, ca redactor-șef al revistei Kommunismus.
Cea mai cunoscută și controversată operă a lui rămâne Istorie și conștiință de clasă, apărută în 1923 și denunțată doar un an mai târziu, la al cincilea congres mondial al Cominternului, pentru un așa-zis deviaționism „de stânga” (sau, în traducere liberă, pentru idealism excesiv). Să nu uităm că Lenin abia ce murise, în ianuarie 1924, iar principalii acuzatori ai volumului lui Georg Lukács fuseseră Zinoviev și Karl Korsch.
Deși în cele din urmă și-a abandonat el însuși cartea, Lukács avea să scrie de-a lungul anilor ’20 multe alte eseuri despre teoria și practica ideologiei comuniste, culminând cu controversatele Teze ale lui Blum, în 1928, pentru care a și fost, din nou, admonestat în cercurile cominterniste (de data aceasta, pentru deviere „de dreapta”). Tot ceea ce făcuse aici Lukács era să susțină o tranziție democratică la comunism în Ungaria sa natală, o poziție pur și simplu insuportabilă pentru suflarea bolșevică. Gânditorul a trebuit să se dezică din nou de opera sa, însă de această dată s-a și retras din munca activă de partid și s-a întors la preocupările sale mai vechi pentru estetică și filosofie.
Desigur, tranziția lui Lukács la marxism n-a fost una deloc ușoară. Parte din problemă erau atacurile sale neîncetate împotriva a ceea ce-a numit marxismul „vulgar”: determinismul științific, fatalismul economic și rigiditatea ideologică, caracteristice pentru teoria comunistă a anilor 1920 și în special pentru ascendentul Stalin. Pe de altă parte, a contat și incapacitatea lui Lukács de a reconcilia filosofia clasică germană cu propria sa lectură din Marx.
Așa cum scria chiar el în prefața la ediția din 1967 a Istoriei și conștiinței de clasă: „Ideile mele [în timpul și după război] au oscilat între achiziția marxismului și activismul politic, pe de-o parte, și constanta intensificare a preocupărilor mele pur idealiste, de cealaltă”. Chiar și așa, Lukács nu și-a repudiat în întregime opera, afirmând că în pofida tuturor accentelor anti-capitaliste romantice, idealismul pe care îl preluase de la Hegel a adus câteva contribuții la imaginea de ansamblu a unei lumi abia ieșită din criză.
Primul Război Mondial i-a accentuat lui Lukács dezgustul față de imperialismul german și l-a făcuse extrem de sceptic cu privire la mediul intelectual din acea țară. Ascensiunea lui Hitler și apoi cea de-a doua conflagrație mondială n-au făcut decât să-i intensifice aceste suspiciuni și să-i confirme, dacă vreți, convingerea că Immanuel Kant și Georg Wilhelm Friedrich Hegel nu alcătuiesc un continuum, ci sunt mai degrabă sursele unor tradiții intelectuale diametral opuse: prima, reacționară, a doua, progresistă.