Lumina baltică a poetului

Marius Stan blog image

Czesław Miłosz (n. 30 iunie 1911–d. 14 august 2004) a fost martorul unora dintre cele mai odioase crime ale secolului XX. Născut în urmă cu 110 ani într-un stat baltic, Lituania, care era pe atunci supus autorității țarului rus, Miłosz și-a văzut țara transformată fulgerător dintr-una care abia își obținuse independența într-o anexă a URSS.

Într-un capitol din Gândirea captivă, intitulat sugestiv „Balticii”, el scria:

„Relatarea mea despre țările baltice nu se bazează pe cărți sau reviste. Prima lumină pe care am văzut-o în viață, prima mireasmă a pământului și primul arbore au fost lumina, mireasma și arborele din acele locuri, pentru că m-am născut acolo, într-o familie care vorbea polona, pe malul râului cu nume lituanian. Aceste evenimente sunt pentru mine tot atât de vii ca imaginile citite pe fața și în ochii unor oameni bine cunoscuți”. (trad. Constantin Geambașu)

Același Miłosz, care a demonstrat un curaj nebun în mișcarea de rezistență a Varșoviei și a citit poemul lui T. S. Eliot, The Waste Land, la lumina ghetoului în flăcări, a ajuns mai târziu în exil californian, predând la Berkeley din 1960. Asemeni multora din generația sa, Czesław Miłosz a ieșit din război având încredere doar în propriile experiențe și lecții de viață.

În 1980, în discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură, spunea că el „n-ar ști să vorbească despre poezie în general. Trebuie să vorbesc despre poezie în relația ei cu anumite circumstanțe de timp și loc”. Criticând—în Gândirea captivă—acele poeme în care Pablo Neruda elogia virtuțile sovietismului, Miłosz insista că l-ar fi crezut pe chilian dacă ar fi vorbit despre ceva pe care să-l știe, însă nu poate face asta câtă vreme Neruda vorbește despre lucruri pe care el însuși le știa la prima mână.

Nu s-a sfiit nicicând să jubileze pe marginea bogatelor sale experiențe, dar a căutat, cel mai adesea, să pună toate aceste experiențe în slujba a ceea ce el credea a fi umanitatea. De altfel, aflat în căutarea unei autodefiniri (vezi Tărâmul nativ, 1958), Miłosz se întreba pe bună dreptate: „Dacă vreau să arăt cum anume este un om care vine din Europa de Est, ce pot eu face decât să povestesc despre mine?”.

Noua religie politică a comunismului este subiect predilect atât în Tărâmul nativ, cât și în Gândirea captivă. Miłosz ne arată aici, printre multe altele, cum anume el și mulți dintre cei mai înzestrați prieteni și contemporani au fost seduși, deși în grade diferite, de răspunsurile ei aparent progresiste. Deși a flirtat el însuși cu comunismul, Czesław Miłosz nu și-a alterat nici măcar o virgulă din propria-i operă cu aceste opțiuni și, în cele din urmă, s-a opus stalinismului.

Probabil că în această atitudine au jucat un rol și influența catolicismului și ostilitatea tradițională a polonezilor față de ruși. Atunci când, în 1945, a fost obligat să-și declare afilierile politice, a ales stânga din mai multe motive. În primul rând, i-a repugnat antisemitismul mișcărilor de dreapta și a considerat că atât șansa lui, cât și colegilor de generație, care scriseseră cu toții pentru publicații clandestine în timpul ocupației germane, ar fi un program socialist calat pe îndreptarea erorilor trecutului și reconstrucție economică.

După război, până în 1951, s-a ocupat cu politica externă poloneză și nu și-a dorit defel să ajungă un emigrant. Tot în Tărâmul nativ ne reamintea de cariera sa postbelică de diplomat la Washington, dar și de ironia inițialelor PD („personal diplomatic”) de pe autoturismul personal, când aceleași litere însemnau pentru atâtea milioane de est-europeni „persoană deportată”. Pesemne că Miłosz se simțea ușor ipocrit în acest rol, unul pe care nu s-a sfiit să-l catalogheze drept o „mascaradă perversă și comică”.

După 4-5 ani de America, s-a întors în Polonia pentru a vedea cu ochii lui „coșmarul stalinist” al acestei țări. A ajuns pentru scurt timp în Franța, în 1951, de unde au urmat ruptura de guvernul polonez și exilul american (avea să revină acasă abia în 1981, într-o perioadă dominată de impetuozitatea Solidarność). Poate că nu întâmplător a ales Franța pentru propriu-i gest apostatic, de vreme ce mentorii săi spirituali, Simone Weil și Oscar Milosz (poet lituanian de limbă franceză și văr îndepărtat), erau legați atât de profund de capitala franceză.

Gândirea captivă a apărut la doar doi ani după ruptura sa totală de Varșovia. Cartea descria cu acribie cum anume s-a ajuns la odiosul compromis politic al scriitorilor și intelectualilor postbelici. Dar cartea vorbea despre cei care crescuseră într-un regim non-comunist și care trebuiseră să se adapteze la un nou univers. Odată cu trecerea timpului, Gândirea captivă a devenit din ce în ce mai relevantă în Occident, mai mult însă ca poveste morală.

Ceea ce i-a condus pe intelectualii din generația lui Miłosz spre comunism a fost un sentiment tripartit al puterii, securității și inevitabilității istorice. Gândirea captivă cartografiază, până la urmă, cum anume ajunge cineva să trăiască din compromis în compromis, până într-acolo încât granița dintre declarațiile publice și convingerile private, dintre propagandă și literatură se estompează...