Deși alte nume—în special Picasso—sunt recunoscute de publicul larg ca aparținând marilor artiști ai secolului XX, profesioniștii artei îl consideră pe Marcel Duchamp (1887–1968) drept cel mai important artist al veacului trecut. De la vârsta de 25 de ani și până la decesul său, la 81 de ani, Duchamp a dezvoltat un set de teorii radicale care au redefinit efectiv arta ca praxis contemporan. A murit pe 2 octombrie 1968, la New York, acolo unde trăise mare parte a vieții după ce părăsise Franța în timpul celor două conflagrații mondiale.
Deoarece a trăit o viață atât de lungă, Marcel Duchamp a fost nevoit să reconcilieze propriile inovații artistice cu o cunoaștere mai intimă, dacă nu a îmbătrânirii însăși, măcar a relației dintre artist și audiența sa prezentă, pe de-o parte, și posteritate, pe de alta.
Spre deosebire de Pablo Picasso, contemporanul său mai faimos, Duchamp a optat pentru un punct de vedere teoretic riguros. Picasso a atins o faimă aproape universală și o avere considerabilă, în vreme ce Duchamp a fost dependent financiar întreaga sa viață. Chiar în sânul lumii artistice, prima achiziție a vreuneia din operele sale de către o colecție publică franceză s-a petrecut abia în 1954, când artistul avea deja 67 de ani. Prima lui retrospectivă a avut loc în 1963, la vârsta de 76 de ani, la Muzeul de Artă Pasadena din California. Iar prima monografie Duchamp a apărut în 1959, scrisă de Robert Lebel, pe când artistul avea 72. Cu toate acestea, Duchamp avea să mărturisească într-un interviu din 1971 că faima nu este importantă: „spectatorul postum este cel care contează”.
Marcel Duchamp a început să se adreseze acestui public suprem (publicul posterității) foarte devreme în carierea sa, supraveghind ca operele lui de bază să intre în din ce în ce mai puține colecții (cel mai probabil doar în cele ale prietenilor săi apropiați, cuplul Walter Conrad și Louise Arensberg) și doar cu promisiunea acelor colecționari de a dona, finalmente, operele Muzeului de Artă din Philadelphia. Nu putem scăpa de această impresie că artistul a țintit mereu un public ideal, disprețuindu-l pe cel imediat, care vine, te acceptă, acaparează și umple de succes. Din momentul în care întors spatele lumii artistice convenționale, cariera lui Duchamp a continuat să fie consistentă în raport cu acest crez.
Lungul său drum a început practic în 1912, odată cu capodopera Nude Descending a Staircase, care l-a și plasat în primele rânduri ale unei generații de avangardă ce explora încă realitățile subiective ale cubismului. Opera a atras batjocură în presă, însă în astfel de cazuri, atunci ca și acum, artistul a devenit faimos. În pofida acestui tip de atenție, după Primul Război Mondial, atitudinea lui Duchamp față de procesul artistic s-a schimbat, iar tiparul său de carieră s-a depărtat considerabil de al lui Picasso. Natura politică a proceselor artistice a început să fie abordată odată cu mulți artiști ai epocii, în special suprarealiștii. Din acest moment înainte, opera lui Marcel Duchamp avea să anticipeze într-un mod remarcabil ceea ce azi se cheamă teoria postmodernă. Altfel spus, înțelegerea artei nu doar ca lume izolată a culorilor, liniilor și formelor, ci ca parte integrantă din construcția socio-politică a societății.
Curajul care i-a trebuit lui Duchamp să-i „dezamăgească” pe cei ce îl așteptau să evolueze într-un artist „matur” producând mecanic obiecte de artă predictibile reprezintă primul semn al refuzului său de a împlini așteptările culturale proiectate asupra bătrânului artist. Singurul filosof pe care l-a recunoscut vreodată ca influență a fost un german de secol XIX pe nume Max Stirner, precursor al nihilismului, existențialismului, anarhismului și postmodernismului. În fapt, Stirner a fost un hegelian care a folosit dialectica pentru a-și dezvolta propriile teorii asupra unui destin individual lăsat la mâna constrângerilor politice și sociale. Pentru tânărul Duchamp, impactul a inclus, probabil, negarea oricărui sistem filosofic și plăcerea respingerii sistematizării.
Au existat multe alte ținte ale de-acum „privatizatului” Duchamp, care i-au și construit, de fapt, legenda, în mod ironic după moartea sa și redescoperire: dragostea lui pentru șah, numeroasele alter ego-uri, obsesivele lui jocuri de cuvinte, interesul pentru ideea unei a patra dimensiuni. Alter ego-ul său feminin Rrose Sélavy, de pildă, anticipează natura construită a identității sexuale pe care o investighează azi feminismul și literatura LGBTQ.
În cele din urmă, opoziția viață–moarte este și ea confruntată și negată. Epitaful lui Duchamp, D’ailleurs, c’est toujours les autres qui meurent, o referință calambur la cei din mormintele de lângă el, devine o sugestie că, odată cu înțelepciunea și, prin extensie, prezența sa, el există. Evident, nu putem ști și asista cu adevărat decât la moartea celorlalți. Această „golire” tombală a lui Duchamp rimează teribil cu ultima sa capodoperă, descoperirea postumă Étant donnés (sau Given). Artistul lucrase la ea vreme de 20 de ani (1946–1966) și într-un secret total. Avea să fie asamblată cu trudă doar după moartea acestuia și bazat pe indicațiile pe care le lăsase. Așa cum s-a întâmplat și cu alte opere de-ale sale, Étant donnés a născut o nouă formă de artă: instalația, o sculptură care necesită participarea activă a corpului privitorului și care conține elemente arhitecturale.
Se prea poate să fi fost vorba de un nou gest de curaj. Nedivulgându-și opera înainte să moară, Duchamp i-a înfrânt pe toți cei care i-ar fi contestat opțiunile profesionale în timpul vieții. Odată cu Étant donnés, anii de aparentă inactivitate s-au dezvăluit a fi o strategie conștientă de a pune la treabă, în folosul redefinirii productivității, perfecționismul și introspecția. Din acest punct de vedere, ultima capodoperă a lui Marcel Duchamp conține trupul despre care epitaful său pretinde că-i lipsește din mormânt...