Marco MISSIROLI. Fidelitate

Scriitorul italian Marco Missiroli

Două (posibile) triunghiuri amoroase, de-o parte şi de alta, într-o căsnicie dacă nu chiar fericită, totuşi împlinită – romanul italianului Marco Missiroli (n. 1981), Fidelitate, Pandora M, 2022, „scoate la suprafaţă partea întunecată a vieţii noastre lăuntrice” (Roberto Saviano), într-o „relatare extraordinară a unui subiect aparent obişnuit” (Letture.org) – o relatare cât se poate de cinematografică, adaug cu gândul la serialul Netflix.

Moldova, Marco Missiroli, Fidelitate, 3 iunie 2023

Nu atât filmul naraţiunii – „o explorare a tensiunilor dintr-o căsnicie în aparenţă fericită, în care credinţa celor doi soţi e pusă la încercare de tentaţii pasagere, dar şi de propriile dorinţe şi dezamăgiri” (The Financial Times) –, cât toate acele gros-planuri, scrise impecabil, m-au făcut să nu las cartea din mâini; din ele se va compune prezentarea noastră:

Soţia: „Şi acum, când fizioterapeutul o atingea cu intensitate potrivită într-o zonă de graniţă, aşteptând să-i comunice unde era punctul exact al durerii, Margherita s-a întors acolo: soţul ei, uşa de la baie, clădirea numărul 5 a universităţii, parter, toaleta pentru femei. Acela era punctul fix care o durea de două luni.”

Soţul: „Nu era capabil să şi-o tragă cu o studentă, să se organizeze apoi convenabil, să lase impresia că nu se întâmplase nimic în faţa rectorului, a tatălui, a soţiei, a surorii, a oricui, justificându-se pentru un fapt pe care nici măcar nu fusese în stare să-l termine. Şi pe care n-ar fi fost niciodată în stare să-l termine.”

Soţia: „Îl iubea pentru acel cred, fiindcă şi în cazul ei era la fel. Să fie indecişi împreună, să fie într-un pat care naviga unde trebuia să navigheze – o căsnicie, un imobil scump pentru viitor, nişte profesii demne – şi care lua la bord apa vremurilor –, câte trupuri, ei, Carlo? Câte posibilităţi. Câte studente şi câţi fizioterapeuţi la care am renunţat, câte cărţi dorite şi întrerupte, câte.”

Soţul: „(…) pofta de Sofia devenea o nelinişte pe care căminul familiei îl împiedica s-o trăiască, ca şi cum o jumătate a lui însuşi s-ar fi opus celeilalte. Voia să înţeleagă până unde putea să ajungă. (…) Să dispună de un corp nou, un corp agil. Să înţeleagă dacă de data asta ar fi fost în stare. Îşi putea permite un vas comunicant, să simtă împlinirea cu soţia lui şi împlinirea cu o amantă.”

Soţia: „Dacă într-adevăr Carlo nu o avusese pe Sofia, dacă într-adevăr el nu-şi satisfăcuse dorinţa pentru acea femeie, atunci Sofia Casadei era la timpul prezent. Pentru că ea ştia asta: propria împlinire fusese să râvnească la Andrea şi să-l aibă, pentru ca apoi să nu mai râvnească la el.”

Soţul: „Da, înainte să devină tată avusese şi alte femei. (…) Câteva întâlniri cu fiecare, apoi, în mod brutal, închisese la loc cutia Pandorei, evitând să transforme adulterul în obişnuinţă. Despre viitorul cu Margherita nu se îndoise niciodată.”

Soţia: „Adulter contra adulter: eu l-am comis, dar probabil că şi tu l-ai comis. (…) Căsnicia lor rezistase asaltului îndoielilor.”

Închei aici, cu regretul de a nu fi citat integral scena de amor conjugal de la p. 103 („Să fie deasupra soţului ei…”), demnă de pana (mouse-ul, de fapt) unui mare maestru.

5 iunie ’23