S-au împlinit, pe 27 septembrie, o sută de ani de la nașterea marelui regizor maghiar Miklós Jancsó (1921–2014). Pentru a înțelege metaforele politice ale filmelor lui, este necesar să ne uităm nu doar la biografia, ci și la epoca sa, la cum a fost martorul marilor evenimente traumatice ale secolului XX și a asistat la înlocuirea regimului opresiv al lui Miklós Horthy, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, printr-un regim comunist impus cu forța după o dureroasă parcelare teritorială.
Anii 1950 și ’60, cu precădere, au reprezentat așa-zisa „epocă de aur” a cinematografiei maghiare. Poate că deschizătorii de drumuri s-au numit István Szabó (83 de ani), Sándor Sára(1933–2019), Judit Elek (84 de ani), Márta Mészáros (90 de ani), Zoltán Huszárik (1931–1981) sau István Gaál (1933–2007), însă, așa cum se întâmplă adesea în marile familii artistice, ei au avut același idol: „Unchiul Miki”, cum începuse să-l numească Béla Tarr pe Jancsó spre sfârșitul vieții acestuia.
Jancsó a fost genul de persoană care a exprimat în nenumărate rânduri marea temă a secolului XX—anume că, urmând pe aceeași cale a intoleranței, vom distruge și ultimele vestigii ale umanului din noi. O temă romantică, până la urmă, și, ca orice temă romantică, denigrată de intelectuali și realiștii politici deopotrivă. N-a suportat defel violența, în special în societate, și i-a repugnat opresiunea sub orice formă. Pentru el, toată această „fizicalitate” a veacului furtunilor ideologice a reprezentat marele pericol și unul din motivele pentru care s-a apucat să facă filme.
Omul însuși a fost ilustrarea perfectă a operei sale. A fost un regizor fascinat de spectacolul puterii. Rafturile bibliotecii îi erau înțesate cu volume din Adorno, Lukács, Walter Benjamin sau Marcuse. A avut mereu acel aer de acceptare îmbinată cu fatalism. Decorurile pe care și le-a construit în propria-i viață au vorbit odată cu omul: nu-mi place epoca mea (vezi șiImagini încadrate în istorie), dar trăiesc în ea și fac ce pot mai bine!
A realizat primul său lungmetraj de ficțiune în 1958, Clopotele s-au dus la Roma. Scurt-metrajul timpuriu, Imortalitate, i-a adus un premiu la festivalul internațional din San Francisco, în 1960. A doua peliculă, Cantata (1962),considerată prima lui operă „personală”, a fost întâmpinată cu o anumită răceală în Ungaria. Anii pe care i-a petrecut între cele două producții au fost presărați cu o mulțime de experimente și și-a câștigat faima de documentarist cu o tehnică neobișnuită. După Cantata, au urmat, mult mai rapid, Drumul meu acasă (1964; autobiografic) și The Round-Up(1965), care i-a introdus numele pe piața cinematografică de limbă engleză.
A făcut apoi Roșii și albii, în 1968, despre războiul civil din Rusia în 1920. Un an mai târziu, a finalizat Liniște și strigăt, având ca temă perioada de după „Republica Consiliilor” din 1919, în Ungaria. Cele mai multe discuții avea să le stârnească însă filmul Confruntarea (1969), despre mișcarea studențească la momentul preluării comuniste a puterii în 1948–1949. Cu alte cuvinte, despre acei studenți care în 1968–1969 deveniseră deja părinți, funcționari, profesori, doctori ai statului comunist, și care nu s-au sfiit să-l „sfâșie”pe Jancsó pentru că le-ar fi zgândărit trecutul revoluționar eroic.
Lumea filmelor lui Miklós Jancsó este una închisă, cu propriile-i reguli. Fundalul lor—nesfârșitele câmpii (pustele) maghiare, cu frumusețea aceea barbară care te face să te simți închis într-un spațiu deschis. Panașul filmelor lui Jancsó este o absurditate semantică în peisajul orizontal al lui „cât vezi cu ochii”. Evident, personajele sale se împart în opresori și oprimați, și prima lui regulă este că doar unii dintre aceștiadețin puterea.
Așa cum mărturisea, cu o anumită resemnare, într-un interviu din anii ’70, într-o perioadă în care își împărțea viața între Ungaria și Italia (unde a și făcut celebrul Vicii private, virtuți publice), „pentru a supraviețui, clasa dominantă își creează întotdeauna o religie. Stalinismul a fost, și el, o religie. Știu asta pentru că am fost eu însumi un stalinist”.
Ceea ce ne sugerează Jancsó este că opresorul acționează așa cum o face pentru că puterea există doar dacă este folosită (deci, prin definiție). N-au existat multe remize în acest joc de-a șoarecele și pisica, o lecție nu doar despre Ungaria lui Miklós Jancsó, ci despre Europa de Est, în general.