Una din marile lecții ale secolului al XX-lea este aceea că ideile contează enorm, că utopiile sociale și politice pot avea consecințe dezastruoase pentru indivizii reali supuși acestor capricii născute din mințile înfierbântate ale unor intelectuali cu pretenții mesianice. Doar aparent stinse, pasiunile revoluționare, inclusiv anti-capitalismul, anarhismul, colectivismul, anti-parlamentarismul, anti-liberalismul, marxismul de diverse orientări, continuă să pulseze în lumea de azi. Cum se explică rinocerizarea atâtor figuri strălucite în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al orgiilor propagandistice și al planurilor cincinale?
În epilogul trilogiei sale (Principalele curente ale marxismului), Leszek Kołakowski nu făcea un secret din convingerea, ori teama, că resursele radicalismului utopic nu s-au epuizat, că există un magnetism al nesăbuinței, o atracție spre hybrisul politic, o cecitate voluntară de pe urma căreia profită mereu demagogii, pseudo-profeții, autodesemnații „mântuitori carismatici”. Ofensiva care a intrat în istoria URSS sub numele de jdanovșcina, avea drept țintă principală tot ce ținea de modernitate, de diferență, de alteritate, de o oricât de firavă, însă reală autonomie a spiritului. Informat de poliția secretă (MGB, Ministerul Securității Statului, cum se numea după război) despre întâlnirile dintre Anna Ahmatova și Isaiah Berlin (una sau două, sunt încă discuții), Stalin l-a însărcinat pe Andrei Alexandrovici Jdanov, pe atunci numărul doi în ierarhia mafiei de la Kremlin, ideologul en titre al PC (b) al URSS, să declanșeze un atac de o virulență inimaginabilă, defăimător, injurios, amenințător, la adresa marii poete.
Despre Mihail Zoșcenko se poate spune că a fost într-un fel o victimă colaterală, s-a trezit plasat alături de Ahmatova pe lista scriitorilor antisovietici, decadenți, înfeudați „cosmopolitismului”. Acest termen-umbrelă desemna tot ce nu convenea ideologic. Invocarea cosmopolitismului servea intensificării antisemitismului tot mai pronunțat și tot mai abject din acea perioadă. Un antisemitism cu atât mai odios cu cât era instrumentat după catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial, deci post-Holocaust.
După rezoluția de tristă amintire privind revistele Zvezda și Leningrad, din 1946, au urmat alte discursuri ale lui Jdanov și alte ucazuri ale Comitetului Central. Stalin superviza direct acest război ideologic. Pe plan extern, în septembrie 1947, același Jdanov formulează, la consfătuirea din Polonia care a dus la înființarea Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești), doctrina asociată cu numele său, legitimarea ideologică a poziției sovietice la ceasul paroxismului Războiului Rece. La începutul anului 1948, fiul lui Jdanov, Iuri, șef de sector la CC, de profesie filosof, rostea o cuvântare în care deplângea excesele săvârșite împotriva geneticii de către șarlatanul, impostorul „agrobiolog” Trofim Lîsenko. Șansa lui Iuri a fost că era căsătorit cu Svetlana, fiica tiranului. Adversarii lui Jdanov, în primul rând Malenkov și Beria, l-au convins pe Stalin că marele sacerdot al dogmatismului, Jdanov însuși, nu prezenta suficientă încredere. Genetica era condamnată fără drept de apel ca „știință burgheză și reacționară”. Câteva luni mai târziu, Jdanov înceta din viață ca urmare a unui infarct. Departe de a se calma, campaniile „anti-cosmopolite” deveneau și mai stridente. Antisemitismul (deghizat în „anti-cosmopolitism”) devenise parte din ideologia oficială a stalinismului.
Există, într-adevăr, similitudini frapante între campaniile staliniste, inclusiv cele „pentru pace” și retorica noii Stângi din ultimii ani. Asistăm la formarea unei coaliții globale care cuprinde grupuri și partide ale stângii care în trecut se detestau (castriști, troțkiști, maoiști, anarhiști, etc). Cimentul unificator îl reprezintă o versiune reciclată a vechiului „anti-imperialism” stalinist, reluarea mitologiilor anti-burgheze, anti-americane, anti-semite, în general anti-occidentale. La 62 de ani de la Congresul al XX-lea (când Hrușciov a denunțat „cultul personalității”) și de la Revoluția Maghiară (o insurecție în numele demnității, onoarei și suveranității poporului), observăm cum renasc obsesiile „luptei de clasă” globale, ale culpabilității istorice a unui capitalism presupus rapace și fără suflet. Ca și cum statul bunăstării n-ar fi tot unul capitalist, ca și cum piața liberă ar fi provincia lui Satan, ca și cum am trăi într-o lume dickensiană, cu plutocrați cupizi și proletari famelici...