Citesc în câteva limbi, în mod curent în engleză, română și franceză, adeseori în germană și spaniolă, mai rar în ultimii ani în rusă. Vin dintr-o familie unde a existat un cult al limbilor străine. Mama mea vorbea franceză, germană, spaniolă și rusă. Era foarte bună și la limba latină, făcuse și vreo trei ani de greacă veche. La fel și sora ei, născută Bianca Marcusohn, tot la Botoșani. Mama, Hermina, s-a născut în 1915, sora ei - devenită în timpul Rezistenței franceze Cristina Luca (actrița Cristina Flutur a interpretat-o într-un serial la TF1) - în 1916.
Mama a făcut trei ani de medicină la București, a plecat în Spania în 1937, a lucrat ca infirmieră în Spitalul Brigăzilor Internaționale. Sora ei a rămas în Franța, a studiat biologia la Sorbona, a fost colegă cu Jacques Monod (1910–1976) și cu François Jacob (1920–2013), cei care au primit Nobelul pentru medicină. A fost șefa serviciului de informații al organizației de rezistență FTP-MOI (Les Francs-tireurs et partisans–main-d'œuvre immigrée).
În amintirile sale (nepublicate), care mă ajută mult la scrierea unei cărți despre viețile fabuloase și tragice ale acestor două surori, Cristina descrie salonul literar al bunicii mele, Luisa Marcusohn, născută Segal. Bunicul meu matern, Isidor Marcusohn, era un înțelept. Aș zice că era și un drept. Bunica citea multe romane franceze, dar și literatură română și rusă. Bunicul îl venera pe Mihail Sadoveanu, știa pagini întregi pe dinafară.
Pe linie paternă, situația era similară, cu diferența că familia, evrei basarabeni din Soroca, era rusofonă. Deci tatăl meu, născut în 1913, a avut ca limbă maternă rusa, în vreme ce mama a crescut într-un mediu intelectual de evrei perfect adaptați și asimilați culturii românești. Vorbeam la un moment dat cu prietenul meu, profesorul Toma Pavel, despre această experiență, care ar trebui știută mai bine, a evreilor regățeni sau, dacă vreți, a evreilor pământeni, diferiți ca bagaj cultural de cei din Transilvania, Bucovina și Basarabia.
Eu m-am născut în 1951, pe 4 iulie. Mama era la Predeal invitată de prietena ei Liuba Bârlădeanu, prima soție, rusoaică, de origine din URSS, a lui Alexandru Bârlădeanu. Când au cuprins-o durerile, a chemat ambulanța, au dus-o la Brașov (pe atunci se numea Orașul Stalin). Ai mei veniseră din URSS, unde fuseseră în emigrație politică după Războiul civil din Spania, în februarie 1948. Voi reveni la Spania și în alte ocazii, a contat enorm în formarea mea intelectuală.
Vă imaginați ce însemna să crești într-o familie în care tatăl nu are brațul drept... Îi fusese amputat în Spania. Era unul din marii mutilați ai acelui război devenit mit al secolului XX. Tata, intrat în mișcarea comunistă de foarte tânăr, se formase profesional ca tipograf, în anii ’30, la București, apoi, la Moscova, în anii războiului, a studiat limba și literatura franceză. A lucrat la departamentul românesc de la Radio Moscova, ca redactor. Deci, o legătură intimă, statornică, pasională cu cuvântul tipărit, cu presa, cu cartea. Era un colecționar de cărți. Nu rare, ci importante.
După revenirea de la Moscova, amicul său Leonte Răutu, pe atunci șeful Secției de Propagandă a CC al PMR, l-a numit redactor-șef al editurii partidului, devenită apoi Editura de Stat pentru Literatură Politică (ESPLP), apoi Editura Politică. În cazul meu, a fost așadar vorba și de o moștenire intelectuală multiplă, cosmopolită și nu mai puțin împătimită.