„Fiecare carte naşte o carte replică în mintea cititorului. Numai că unii le scriu, alţii le tac, filosofic. Iar cei care le scriu…” – fraza este din romanul-fişe de lectură al basarabeanului Mircea V. Ciobanu (n. 1956), Biblioteca, Junimea, 2021, maratonistul nostru în ale literaturii, având însă temperament de sprinter (vezi şi volumul de cronici Un tărâm al literaturii, Arc, 2021).
Scriere decantată îndelung, acoperind spaţii întinse & varii epoci, împărţită (evanghelic!) în patru cărţi – I. CONSTRUCŢIA. Biblioteca de la moară; II. IEŞIREA. Biblioteca din câmpie; III. TABLELE LUI MOISEI. Biblioteca de pe insulă; IV. Recensământul. Biblioteca din roman –, şi totodată alertă prin felul de-a spune, pe mai multe voci, care mai de care istorii, „ca din carte” & personale (nu că vocea auctorială n-ar fi cultă, din contră – a se vedea, în acest sens, capitolul „Devastarea bibliotecii”, din care îngădui-mi-se să citez: „Eram cea mai cititoare cazarmă. Un chit metalic, ermetic, într-o autonomie absolută, legat cu parâme de oţel de ţărm…”), unde fiece trimitere e un link, de-ar fi să le pun cap la cap pe acestea două: „Parafrazându-l pe Houellebecq, putem spune că aici harta e mai interesantă ca teritoriul”, şi ceva mai jos: „Dacă Mallarmé are dreptate şi lumea există ca să sfârşească într-o carte, atunci Basarabia şi-a meritat câteva pagini” (vezi cap. „Un tărâm al literaturii”). Nedezminţit, crezul naratorului: „oamenii pot să existe unul fără altul, pe când cărţile una fără alta mai greu de închipuit”, astfel că „fiecare carte, scrisă ori care abia urmează să fie scrisă (…) nu e numai o însumare, un produs al cărţilor citite anterior de autorul ei. Ea este parte a Sistemului”. Or, şi MVC este parte a Sistemului, ba chiar a pus osul la edificarea acestuia („Şi atunci, după ce am citit biblioteca… am început să scriu”), mai şi trăgând o morală din asta: „Şi, fiindcă nu puteam explica lucrurile pe viu, fiecărui ins, trebuie să citim şi să scriem cărţi”.
Revenind la naraţiunea propriu-zisă, puţine evenimente se întâmplă „pe viu” în romanul lui MVC – şi acelea legate direct sau tangenţial de carte! –, totuşi scriitura nu-i livrescă (de unde ne-am fi aşteptat la un textualism fără frontiere), ci colocvială, pe-alocuri chiar confesivă (să fie însă naratorul una cu autorul, tot el scafandrul de pe submarinul cititor?), ceea ce umanizează un opus eminamente erudit, s-ar zice chiar opera de senectute a lui Álvaro de Campos – vă amintiţi, unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa, printre altele „autorul” celebrei Odă maritimă –, trecut şi el la genul epic, ca să se împlinească scriptura («Лета к суровой прозе клонят»).
Cum ar veni, o cartotecă adnotată, Biblioteca lui MVC!
28 martie ’22