Deși occidental în natura sa și creștin prin asocierile contemporane, Moș Crăciun se bucură de succes într-o serie întreagă de alte religii și culturi, îmbinând ideal ritualul general al lunii decembrie cu felurite elemente de mit și celebrare. El este idolul global cu una din cele mai constante iconografii, sau, altfel spus, este una din figurile sacre ale unei lumi seculare.
Pentru copii, ideea de Moș Crăciun s-a bazat întotdeauna pe anumite dovezi. Reînvierea lui anuală îi confirmă în acest sens adevărul. Darurile pe care le primesc cei mici devin garanția acestui adevăr și a bunătății absolute a personajului. General vorbind, Moșul este figura generoasă, amuzantă, deci benignă, o „zeitate” a copiilor care confirmă aproape toate trăsăturile super-eroilor: omnisciență, recurență, eternitate, zi calendaristică. „Scrisorile către Moș” reprezintă ritualul de rugăciune dedicat zeității contemporane.
Marius Stan blog image
În acest context sacral, a-l căuta pe Moș devine un gest tabu. Somnul este și el, la fel de mult, o parte din ritual, paralel cu scena tainică a cadorisirii. De altfel, Moș Crăciun nu poate fi prezent decât în absența noastră. El este alibiul ideal pentru toate recurentele dări în vileag ale falșilor Moși stradali, comerciali, familiali. Până la urmă, ceea ce trebuie să facă Moșul este să pătrundă tiptil în casă, să lase darurile nevăzut și neînregistrat de nimeni—o situație vag inconfortabilă pentru cineva aflat la vârsta căutărilor febrile.
Ceea ce ne spune, de fapt, Moș Crăciun este că în loc să murim și să ajungem în rai, trăim și vine raiul la noi, chiar dacă doar într-o Cornucopie capitalistă de-o zi. Charles Dickens are mult de-a face cu aspectul „economiei morale” a motivului crăciunesc, chiar dacă sărbătoarea lui Dickens este un eveniment mai degrabă spectral, și mai puțin unul creștin. Moșul și Crăciunul sunt venerați deopotrivă pentru ceea ce n-au fost vreodată, adică un fel de „stază nostalgică” tradusă ca pierdere istorică a sensului moral și valorii. Nostalgia este practic încastrată în ritualul Crăciunului.
Ca abreviere a consumerismului capitalist, Moș Crăciun „decontaminează” într-un fel „mărfurile” pe care le distribuie. Ele sunt daruri de la el (sic), pe care le împarte prin mijloace magice celor mai merituoși copii de pe Pământ. În acest sens, „munca” lui este una care mai degrabă sacralizează decât profanează. Ceea ce ne trimite imediat la ideea că atunci când spunem „Moș Crăciun este sinonim cu celebrarea consumerismului, materialismului și hedonismului”, trebuie să rostim imediat și contrariul, adică prezența sa ca „deitate seculară”.
Nu putem să nu ne înfrânăm nici gândul că Moș Crăciun este o divinitate pedagogică. Regimul de tip pedeapsă/răsplată pe care îl oferă copiilor trebuie să genereze o motivație externă pentru comportamentul moral, primul pas către conștiința asimilată a copilului. Pe de altă parte, în lumea reală, miticul „atelier al Moșului” se dovedește a fi, de fapt, în fabricile-dormitor din Orientul Îndepărtat, acolo unde copii exploatați—și nu elfi fericiți—produc jucăriile ieftine. Moșul prezintă contradicții și opoziții atât în sine, cât și între versiunea sa de Crăciun și cea religioasă (deși, în același timp, există destule aspecte omoloage în aceste diferențe).
Prin mijloacele despre care am vorbit, Moșul înfăptuiește Crăciunul într-un fel în care versiunea sa religioasă nu va putea vreodată. N-or crede adulții, dar ei sunt cei care împlinesc voința Moșului pe pământ. Ei sunt apostolii lui disciplinați și tot ei contribuie la acest miracol anual. Inversiunea este evidentă. Adulții se comportă ca și cum Moș Crăciun ar fi real și chiar îl „fac real” într-un sens performativ. Într-adevăr, necredința noastră personală pare să întărească impulsul ideologic de a ne asigura că și alții își continuă
În călătoria lor către necredință (maturizarea), copiii învață să întrebe care din toți acești Moși Crăciuni manifești este cel real și care sunt falșii profeți. În acest sens, fiecare Moș „contrafăcut” reprezintă proba existenței celui original și fiecare întâlnire este, de fapt, o comuniune cu principiul Moș Crăciun.
credința, poate întrucâtva în numele nostru, ca parte din „magia Crăciunului”. În călătoria lor către necredință (maturizarea), copiii învață să întrebe care din toți acești Moși Crăciuni manifești este cel real și care sunt falșii profeți. În acest sens, fiecare Moș „contrafăcut” reprezintă proba existenței celui original și fiecare întâlnire este, de fapt, o comuniune cu principiul Moș Crăciun. Moșul este așadar un obiect postmodern aflat într-o permanentă transformare și diseminare. El este confluența superstițioasă a proceselor de credință și necredință. În mod cu totul paradoxal, cei care nu cred în el sunt și cei mai insistenți evangheliști. Atunci când copiii încep să-i întrebe dacă Moșul întâlnit este cel real, adulții trebuie să apeleze mereu la critica modernă. Să caute un adevăr care nu este acolo. Masca lui Moș Crăciun este adevărul său, iar acest adevăr este masca sa. Povestea Moșului evocă o pseudo-tradiție care se naturalizează rapid, iar haina roșie, renii, barba și chiar Crăciuneasa sunt trăite mai mult ca revelații ale unor adevăruri antice și mai puțin ca invenții comerciale. Într-adevăr, la fel ca în toate religiile, adevărul lui Moș Crăciun are liniile sale de retragere... magie pură!