Există o complexitate amețitoare a lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să știe mai multe pe acest subiect (despre interbrigadiști, de pildă), ar avea multe de aflat din amintirile doctorului David Iancu apărute la Editura Vitruviu. Doctorul Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părinții mei. De-a lungul anilor, am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller și Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu László Rajk Jr. Ar merita citit și volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh și publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.” Nu întâmplător se fac referințe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre...)
Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson și pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut și eu dincolo de imaginile înghețat-maniheiste care demonizau dreapta și inocentau stânga (ori viceversa). Știu că aceste rânduri îi pot irita pe unii. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferință despre fascism și comunism. Între participanți, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, „the age of extremes”, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind și astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susținut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanțeze lucrurile...
A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor staliniști și cu cruzimea maniacală a franchiștilor. O confruntare pe viaţă și pe moarte în care ambele tabere au recurs la violență extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă își proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternității internaționaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbați, femei și copii uciși de forțele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort în urmă cu șapte ani, nonagenar, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici și uciși preoți și călugărițe; de cealaltă parte, atașată simbolurilor autorității și ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica și era asasinat Federico Garcia Lorca.
Simplu spus, și aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu știm exact numărul victimelor (de ambele părți). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ținta principală pentru acțiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduși pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiți că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conștient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuși le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” - iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite și întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democrația de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă). Togliatti apare și el în romanul Sefarad al lui Muñoz Molina. A supraviețuit Marii Terori, era unul din favoriții lui Stalin. Am vorbit despre el cu Viktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma în 2009. A participat la conferința despre anul 1968 pe care am organizat-o în noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la Woodrow Wilson Center din Washington. Volumul apărut în 2011 la CEU Press (Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia) este dedicat memoriei sale...
Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS și din mișcarea comunistă internațională din anii Marii Terori (Despre ipocrizia autocriticii este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu și fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimator, de fapt un instrument propagandistic de o eficiență uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu da apă la moară” lui Hitler și Mussolini.
Au fost anii în care Rațiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât și dinspre cea stângă. Merită să-l cităm aici pe Orwell: „The Spanish war and other events in 1936-37 turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for democratic socialism, as I understand it.” Fiecare rând pe care l-a scris după 1936 a fost scris, direct sau indirect, împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic, însă atenție la formulare: socialism democratic „as I understand it”! Deci nu unul dictat de diverșii pontifi ideologici.