Naționaliștii slovaci care votaseră împotriva președinției lui Václav Havel nu au respins un individ, pur și simplu, ci o alegere morală, metafizică. Ei au demonstrat că ființele umane sunt predispuse la comportamente iraționale din motive simple precum mândrie, egoism sau ambiție.
Havel și alți intelectuali critici ai fostului Bloc sovietic căutaseră să facă din politică un tărâm al onestității și obiectivității. Apoi, brusc, ei descopereau că restaurația trecutului este încă posibilă: dacă nu sub forma unor respingătoare practici comuniste, atunci măcar sub forma repudierii valorilor morale transcendente proclamate și practicate de către foștii disidenți.
### Vezi și... ### Moșteniri fundamental diferite: István Csurka vs. Václav Havel
Respingerea valorilor morale transcendente a contaminat apoi politica din Ungaria. Când l-am cunoscut prima oară pe Gáspár Miklós Tamás la New York, în 1986, acesta era un filosof disident implicat în așa-numita opoziție samizdat (literatura autopublicată, considerată sedițioasă de către regimul János Kádár). Auzisem multe despre el la începutul anilor ’80, atunci când emigrase din România în Ungaria. Era prea independent, prea neliniștit pentru a supraviețui în climatul din ce în ce mai sufocant al dictaturii paranoide a lui Nicolae Ceaușescu.
În 1986, am vorbit cu Tamás despre perspectivele unei rupturi pașnice cu comunismul. Mi-a spus atunci despre planurile din Ungaria privind o mișcare politică dedicată apărării drepturilor omului. Mai târziu, după căderea comunismului, „TGM” a devenit ideolog al Alianței Democraților Liberi și membru al parlamentului. Acompaniat de discursurile sale distrugătoare de tabuuri, fragilul filosof ajunsese o țintă preferată atât de foștii comuniști, cât și de renăscuții naționaliști. Îmi aduc aminte că atunci când am vizitat Budapesta, în iunie 1990, Tamás mi-a arătat un obscen graffitti, pictat pe pereții casei în care locuia cu mama sa de către niște golani fasciști: „Gáspár Tamás, Israel te așteaptă”. Deși Tamás se afla încă în conducerea partidului, entuziasmul său a luat-o la vale. L-am revăzut apoi la Washington și am vorbit pe larg despre surprizele tranziției postcomuniste.
Atunci când l-am întrebat dacă crede că dreapta naționalistă are vreo șansă de a prelua puterea în Ungaria (și, din acest motiv, în orice altă țară central-europeană), a răspuns cu o notă de melancolie: „Dragă prietene, ei sunt deja la putere”.
În septembrie 1992, György Bence, cunoscutul filosof și fost disident, dădea voce unor îngrijorări similare. Nu avea de unde să știe atunci că fostul său discipol, Viktor Orbán, va deveni întruparea nefericită a presimțirilor. Dar, al începutul anilor ’90, Bence deplângea dispariția prematură a unor tabuuri anterior acceptate privind expresiile fățișe ale antisemitismului și rasismului.
La noi, a existat cazul lui Dan Petrescu (n. 1949). Scriitor înzestrat, Petrescu îl denunțase pe Ceaușescu în presa din Occident în timp ce rămăsese în România. După Revoluția din decembrie 1989, Petrescu a devenit ministru adjunct la cultură și a crezut că vremea ticăloșilor apusese. S-a înșelat. Noii lideri ai României s-au dovedit a fi marionetele Securității, așa că a demisionat. A mărturisit apoi că nu fusese într-atât de dezamăgit de liderii României, de vreme ce mafioții comuniști se purtau potrivit naturii lor, cât de incredibila fascinație pentru noroi a populației. A continuat prin a fi directorul unei edituri și a privit contemplativ la spectacolul dezolant al politicii românești: histrionism, demagogie, intrigi, precum și o incredibilă resurgență a emoțiilor tribaliste în discursul public.
„Poate că e prea devreme pentru democrație aici”, îmi spunea Petrescu cu amară ironie în apartamentul său, acolo unde l-am vizitat, pe el și soția sa Tereza, în iunie 1990. Tereza Petrescu este sora regretatului Ioan Petru Culianu, profesorul de la Universitatea din Chicago care a fost ucis în mai 1991. Culianu, un critic extrem de caustic al tentațiilor fasciste din România, a fost ucis de către un agresor necunoscut într-o toaletă de la Divinity School. Asemeni Revoluției române din 1989, și această crimă rămâne până astăzi învăluită într-un gros și tenebros mister. Poate că nu toți își aduc aminte, dar Culianu scrisese împotriva extremismului naționalist și acuzase noul regim de la București că ar fi o încrucișare de fascism și stalinism. De altfel, despre acest mariaj toxic între extrema dreaptă și extrema stângă a vorbit și Adam Michnik atunci când considera că naționalismul reprezintă ultimul refugiu al comunismului...