Pe 9 august curent, în Belarus au avut loc alegeri prezidenţiale – fraudate, după cum au constatat numeroşi observatori! –, în urma cărora a fost proclamat învingător (pentru a câta oară !!!) Aleksandr Lukaşenko, la putere din 1994, de unde datele sondajelor o dădeau câştigătoare pe opozanta Svetlana Tihanovskaia. Ce s-a întâmplat după, se ştie – sute de mii de manifestanţi în toată ţară; impresionanta desfăşurare a forţelor de ordine, la Minsk şi în alte oraşe; peste 30.000 de arestări; primele jertfe şi nenumăraţi răniţi. Se pare că Батька nu are de gând să plece (lozinca manifestanţilor sună chiar aşa: «Уходи!»), iar riposta regimului, foarte dură, se vrea descurajantă din oficiu, în ciuda izolării internaţionale a ultimului dictator european. Ghilotina belarusă a tocat nu doar vieţi omeneşti, ci şi instituţii culturale & media, printre care şi teatre.
Despre toate acestea e piesa dramaturgului Andrei Kureicik, Insultaţi. Belarus[ia], Un manifest în numele libertăţii şi demnităţii umane, în tălmăcirea Ralucăi Rădulescu, al cărei spectacol-lectură, în regia Luminiţei Ţâcu, a avut loc joi, 19 noiembrie, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. (Din distribuţie: Bătrânul – Petru Hadârcă, Tânărul – Alexandru Pleşca, Novicea – Diana Decuseară, Pozitiva – Anastasia Cărăuş, Prădătorul – Mihai Zubcu, Mortul – Iurie Focşa, Moralista – Dorina Zubcu-Marginean.) Gestul în sine mi s-a părut unul de mare curaj intelectual, în contextul alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova – şi dacă ar fi ieşit învingător (prin fraudă, ca în 2016…) actualul preş. Dodon, ar fi urmat şi la noi „scenariul belarus”?! Şi cât ar fi durat eventualele proteste, pe timp de iarnă & în plină pandemie?! S-ar fi găsit voci care să denunţe, y compris artistic, impostura? Ce reacţie ar fi avut intelectualitatea de creaţie, per amsamblu?!
Dacă-mi aduc bine minte, la scurt timp după protestele chişinăuienilor din 7 aprilie 2009 au apărut şi la noi primele texte dramatice, semnate de Constantin Cheianu, Irina Nechit ş.a., despre „evenimente” (aşa le place autorităţilor să le numească, fără să fi dus investigaţiile la bun sfârşit). Au avut (piesele) mai degrabă un ecou local, şi nici R. Moldova nu a strâns şurubul, în ciuda avertismentelor premierului de atunci, Zinaida Greceanâi (alias Zina Carabina, de-atunci), că se va trage în manifestanţi. Din nefericire, nu s-a putut evita vărsarea de sânge. Iar toţi cei care au trecut prin „coridoarele morţii” din comisariate încă aşteaptă să li se facă dreptate – în numele libertăţii.
Practica unor spectacole-lectură nu este una foarte frecventă la noi; cu atât mai binevenit acest gest manifest (repetat în alte două duzini de ţări) al echinei de la Naţionalul moldovenesc. Şi noi am avut un 7 aprilie ’09 – 9 ne pasă!
P.S. De data asta, îngădui-mi-se să mă semnez, în semn de solidaritate, cu acest
Sonet (în regim) răsturnat:
După fiece
miting al
opoziţiei
autocisterne
cu sânge
nevinovat
sunt trimise
să spele
caldarâmul
din Piaţa
Roşie, spre
satisfacţia
omului de
la Kremlin.