Poeta poloneză Wisława Szymborska s-a născut pe 2 iulie 1923 în Prowent (azi Kórnik), însă și-a trăit cea mai mare parte a vieții la Cracovia, unde este înmormântată (d. 2012). Avea doar șaisprezece ani atunci când a izbucnit cea de-a doua conflagrație mondială și douăzeci și unu când s-a încheiat.
Pe timpul războiului, ca studentă a Universității Jagiellone din Cracovia, a văzut cu ochii ei foametea, teroarea, deportările și exterminarea evreilor și a altor polonezi. Și-a publicat primul volum de poezie abia în 1945, iar prima colecție lirică i-a apărut trei ani mai târziu.
Anii ’50 au fost pentru Wisława Szymborska destul de cenușii și nu a mai produs în această decadă decât două volume. Mai târziu, avea să dezavueze singură aceste poeme, sugerând că ele ar suferi de „exigențele realismului socialist”. Într-o anumită măsură, Szymborska a fost reprezentativă pentru alți poeți ai generației sale—scriitori care își trăiseră copilăria în plin război, vag convinși de dictatele normelor culturale socialiste, apoi, pe măsura trecerii timpului (sfârșitul anilor ’50), dezvoltând un fel de poetică underground menită să eludeze cenzura.
La fel s-a petrecut și cu Szymborska: volumul ei din 1957, Un strigăt către Yeti, nu era altceva decât o despărțire de temele „oficiale”; cu siguranță, una care dădea voce înțelegerii ei eterodoxe asupra istoriei și asupra legăturii dintre umanitate și societate.
Recunoașterea Wisławei Szymborska a venit destul de târziu. Spre deosebire de giganții poeziei poloneze postbelice, Czesław Miłosz, despre care am scris aici data trecută, și Zbigniew Herbert (1924–1998), până în 1996, atunci când i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, Szymborska nu beneficiase nici măcar de un singur studiu academic (în Polonia sau în străinătate).
Pentru cine o cunoaște însă pe cea care le spunea plantelor, într-o poezie despre tăcerea acestora, că „o conversație cu ele este necesară și imposibilă”, Premiul Nobel a venit, în propriile-i cuvinte, ca o „catastrofă”. În a doua parte a anilor ’90, a continuat să zugrăvească în cele câteva interviuri pentru presă o imagine similară a propriei karme literare. A făcut-o de fiecare dată cu un fel de umor devenit el însuși brand personal.
Mormântul Wislawei Szymborska
Chiar și după acest succes (poate neașteptat, dar cu siguranță nu foarte dorit), Szymborska a rămas cu picioarele pe pământ, locuind mai departe în micul ei apartament dintr-o suburbie a Cracoviei. A continuat să-și facă plimbările regulate prin zăpadă, să confecționeze minunate colaje, să mediteze la celelalte catastrofe ale lumii și chiar să dedice o poezie celor care se aruncaseră în disperare din turnurile gemene newyorkeze. Nu i-a plăcut să călătorească și a delegat altora „dezgustătoarele” chestiuni de promovare pentru a-și vedea liniștită de rutină și pasiuni. Cu alte cuvinte, nu s-a purtat defel ca o câștigătoare de premiu Nobel.
Poate că doar spiritele cu adevărat puternice pot rezista asaltului barbar al unui astfel de succes. Wisława Szymborska a respins întreaga ei viață trivializările, pripeala, vodevilul editorial. Rămânând din prima și până în ultima zi o scriitoare, a fost mișcată doar de cuvinte, nu și de consecințele lor. Nu a interesat-o ce se întâmplă cu ceea ce scriem, ce uși deschide textul, pe cine seduce sau ce granițe transgresează. Oricare ar fi catastrofa, a simțit Szymborska, trebuie să ne ținem departe de ea.
Există două tipuri de autori: cei care scriu ceea ce văd, adică totul, totul, totul... și cei care scriu ce simt. Szymborska a aparținut celei de-a doua categorii. Într-o poezie intitulată Gara, Wisława își amintea o călătorie niciodată petrecută: „Ne-sosirea mea în orașul N/ a avut loc la timp”. Este vorba de un voiaj cu mult mai important, guvernat de regulile eterne ale hazardului care înstăpânesc viața.
„Absența mea s-a alăturat gloatei
ce se îmbulzea spre ieșire”.
Pare, într-adevăr, evident că literatura este călătoria! Un tur intertextual peste continente, doar prin răsfoirea câtorva pagini. Pentru modesta poetă, totul se petrece în afara scopului prezenței noastre pe pământ, „în paradisul pierdut al probabilității”...