După 1991, au fost vehiculate multe teorii în tentativa de a explica cum și de ce anume moștenirea istorică a terorii sovietice a fost concomitent reamintită și uitată. Nu există în schimb prea multe dubii că actuala conducere de la Kremlin este angajată, cu arme și bagaje, într-o teribilă campanie de extindere a termenului de valabilitate pentru o seamă întreagă de „bunuri” sovietice: liderii URSS, realizările lor și moștenirea, minus, desigur, „regretabilele excese” ale epurărilor și colectivizării forțate, care sunt de obicei conceptualizate nu ca evenimente intrinseci sau fundamentale regimului, ci ca aberații. Până la urmă, Vladimir Putin a fost cel care a descris prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe „cea mai mare catastrofă geopolitică” a secolului XX (într-un discurs din 2005, pe larg discutat, la acel moment, în presa rusă și internațională).
Dar am putut vedea această campanie de reabilitare manifestându-se în retorica guvernamentală și în mesajele filtrate prin mass-media controlate de Kremlin, în închiderea arhivelor, rescrierea manualelor de istorie ori în nenumăratele raiduri ilegale la sediile societății pentru drepturile omului „Memorial”. Să ne aducem aminte fie și de decizia unei curți din Sankt Petersburg, din 2009, prin care un astfel de raid al poliției putiniste asupra arhivei Gulagului de la „Memorial” era declarat ilegal. La acel moment, Orlando Figes scria pentru Index on Censorship un text elocvent, intitulat „A Victory for Russian History”.
Însă o astfel de campanie nu poate avea cu adevărat succes dacă o parte semnificativă a populației nu acceptă premisele de bază enunțate, explicit sau implicit, de către stat și de către toate acele instituții media sau grupuri religioase aflate sub patronajul statului. Sociologul Boris Dubin (1946–2014), fost director al departamentului de cercetări sociopolitice de la respectatul Centru Levada, argumenta la un moment dat că societatea rusă este una căreia îi lipsește „adâncimea”, o societate a planeității desăvârșite. O societate care obosește repede în fața chestiunilor complexe și apăsătoare, și care nu a putut să valorifice momentul de conștientizare istorică (privind crimele sovietice) care a fost gorbaciovismul. Într-un fel, „revărsarea” de memorie de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a fost mai apoi folosită ca o unealtă de confruntare politică cu vechiul regim. După prăbușirea Uniunii Sovietice, această confruntare s-a sleit și odată cu ea și imperativele sociale și culturale ale Memoriei. Ideea că o societate civilă puternică se bazează pe conștiința istorică activă a fiecărui membru reprezintă o pură abstracțiune în Rusia zilelor noastre.
Regretatul Arseni Roginski (1946–2017), președintele societății „Memorial” de la Moscova, considera că reabilitarea lui Stalin nu fusese obiectivul în sine al erei Putin. Mai degrabă, susținea el, a fost efectul reabilitării ideii Rusiei ca „națiune măreață” și al unei campanii concertate de legitimare a autorității statului, care a debutat la începutul anilor ’90 ca răspuns la criza de legitimitate a autorităților după prăbușirea URSS. Golul lăsat de colapsul regimului sovietic a fost umplut de anumite momente mitologizate preluate din istoria sovietică, în primul și în primul rând victoria sovietică în Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, victoria din 1945 nu este doar nodul semantic central al istoriei ruse, una care începe cu revoluția din 1917 și se termină cu prăbușirea colosului sovietic din 1991, ci este chiar „singura referință pozitivă pentru conștiința națională a societății post-sovietice”. (Lev Gudkov, sociolog și redactor la The Russian Public Opinion Herald)
Accentul pe victoria din război legitimează pentru Kremlin regimul totalitar în ansamblu, precum și principiul „puterii nelimitate” care l-a definit. Al Doilea Război Mondial este într-atât de inextricabil legat de figura lui Iosif Vissarionovici Stalin încât orice sporire a puterii sale simbolice este sortită să adauge legitimității lui Koba. Narațiunea triumfătoare a războiului funcționează azi ca un ecran de protecție pentru alte tipuri de memorii ale regimului, precum și ca scut protector în jurul figurii artizanului Marii Terori. În acest sens, cu cât figura tiranului este asociată mai mult cu războiului, cu atât mai slabe par a fi legăturile sale cu istoria terorii politice și a represiunii în masă. Din acest unghi, istoria acceptată a conflagrației mondiale nu funcționează doar întru legitimarea „Plăieșului de la Kremlin” (Osip Mandelștam), ci și pentru a evacua din mințile oamenilor și din discursurile sociale istoria represiunilor lui Stalin.
Un alt motiv frecvent citat pentru a explica felul în care stalinismul poate fi împins (cu intenție) la periferia dezbaterilor publice este puținătatea a ceea ce Alexander Etkind numește memoria „hard” a represiunilor (Alexander Etkind, „Hard and Soft in Cultural Memory: Political Mourning in Russia and Germany”, în Grey Room, 16 (2004): 36-59, MIT Press). Etkind, care este Profesor „Mikhail M. Bakhtin” de istorie și relații ruso-europene la The European University Institute (EUI) în Florența, distinge între memoria „soft”, texte și mărturii de tot felul, și memoria „hard”, indicatorii materiali stabili ai lumii fizice, precum memorialele și monumentele. Și deși acceptă faptul că există o serie întreagă de genuri mnemonice care presară un continuum complex între memoria hard și cea soft, Etkind arată cum cultura memoriei în Rusia post-sovietică a fost în mod disproporționat dominată de memoriile „soft”. Acestea, poate fi demonstrat, n-au putut să asigure o rezistență suficientă în fața ciclurilor permanente de respingere și negare. Pare că nici statul, nici societatea n-au făcut suficient spre prezerva memoria, spre a înțelege catastrofa prin care au trecut.
Așadar, memoria trebuie ancorată și în lucruri tangibile. Acestea includ numirea (tuturor) victimelor, identificarea și marcarea locurilor de veci și a altor spații fizice asociate cu epurările și represiunile—rămășițe materiale ale Gulagului, închisorilor, minelor și altor tipuri de proiecte industriale realizate cu sacrificiul deținuților din lagărele de muncă și deportaților cu regim special. La fel de important, locurile de memorie trebuie să devină parte din materialul urban al orașelor rusești. Nevoia de a contracara imaterialitatea persistentă a memoriei totalitarismului sovietic ia astfel forma uneia din cele mai importante bătălii istorice (și istoriografice) ale zilelor noastre.