Aș fi putut scrie, în acest început de iulie ’23, despre centenarul poetei poloneze Wislawa Szymborska (2 iulie 1923 – 1 februarie 2012; Premiul Nobel, 1996), sau despre cea de-a 140-a aniversare a praghezului Franz Kafka (3 iulie 1883 – 3 iunie 1924); dacă-l aleg pe basarabeanul Vasile Gribincea (n. 7 iulie 1997, în Chişinău; adică pe 07.07.’97), e că are tot timpul înainte să devină la rându-i nu doar un nume de referință al literelor noastre, ci și – de son vivant – o dată în calendar[ul naţional, şi nu numai].
Vasile Gribincea la evenimentul de lansare a cărții de debut
Printr-o întâmplare fericită, joi 6 iulie, a avut loc lansarea cărţii sale de debut, Coerența labirintică. Volum Alternativ/ Continuu, Cartier, 2023, vorbitorii numindu-se Vasile Romanciuc (n. 1947, aşadar cu jumătate de secol mai mare ca poetul debutat – împreună, fac 100 de ani de poezie, a zis cineva), Nina Corcinschi, Lucia Ţurcanu şi, de la Iaşi, Şerban Axinte (in absentia, dar trimiţându-şi textul scris pentru Dilema Veche din timp, pe care l-a citit, pe final, moderatorul). Cu toţii au remarcat unicitatea lui Vasile Gribincea în contextul poeziei româneşti de ultimă oră, formidabila-i miză intelectuală, arhitectura pe cât de novatoare pe atât de solidă a cărţii, apetenţa pentru experiment & deschiderea pentru alte arte (muzică, film ş.a. aduse în paginile volumului, prin numeroase citate şi link-uri), nu în ultimul rând, nucleele de „poezie în poezie” (Vasile Romanciuc, Lucia Ţurcanu), acele incrustări diamantine în lama inox a poemului.
Fiindcă o lansare de carte se trăieşte pe viu, n-am să dau aici filmul evenimentului – cei care au fost prezenţi la lansare şi-l mai derulează în minte! –, ci un fragment din discursul lui Şerban Axinte, el însuşi poet & critic şi istoric literar de primă mână, care a „topografiat” iată, printre primii, universul lui Vasile Gribincea:
„Poate din dorința de a se delimita de acea poezie bazată excesiv pe real (a se citi pe o singură perspectiva asupra acestuia), Vasile Gribincea propune în Coerența labirintică. Volum Alternativ/ Continuu un text ce se vrea o alternativă la gândirea liniară, uni sau bi-dimensională, în funcție de sistemul de referință la care ne raportăm. Din această perspectivă, contradicțiile și paradoxuruile devin o modalitate de înțelegere a lumii. Lucrurile se află în coerență, în completare tocmai pentru că (aparent) se contrazic. Pornind de aici se pot face speculații nu doar filosofice, dar și lingvistice. Nu asociez întâmplător cei doi termeni. Pentru Vasile Gribincea, poezia e o filosofie imersată lingvistic. Acest fapt se poate proba atât prin geometria poeziilor, cât și prin importanța unor jocuri lexicale în economia de ansamblu a textului. Din punct de vedere ideatic, citatul-efigie din Walt Whitman, «I am large, I contain multitudes», e forma cea mai acroașantă de expunerei a «tezei» sale existențiale și literare. Geometria textului e motivată de dorința autorului de a conferi unor termeni un plus de semantism.
Poetica diferențierii ce are drept scop individuația funcționează ca agent ideologic de legătură a fragmentelor: «Înțelegerea posibilităților/ multiple,/ a pluralului care ești/ dincolo de ceea ce poate trece/ drept/ nepotrivire/ (dintr-o poziție/ pe care ai depășit-o)/ Diferențe/ care se multiplică/ în diferențe care se multiplică în/ diferențe ca oglinda în oglindă – firesc,/ făcându-te să devii (tot/ mai mult)/ cine ești». Ethosul idealist al cărții se împlinește prin numeroase alte fragmente, mai mult prin dublare decât prin nuanțare. Totuși, autorul ne atrage prea mult atenția asupra intențiilor sale: motto-uri, note de subsol mai mult sau mai puțin eliotiene, inserarea unor elemente grafice, cum sunt portativele, cu o miză poate prea la vedere. Cu toate astea, «orchestrarea» ideilor nu dăunează poeticității. Autorul știe să rupă versul acolo unde trebuie fără a face din asta un procedeu determinant pentru literatura sa.
Poeziile lui Vasile Gribincea au acea capacitate de a scoate cititorul din inerție, dincolo de miza experimentalistă și ideologică a volumului. Cartea continuă pe mai multe niveluri de adevăr / realitate. În Trepte în wordine liberă, paralela dintre raporturile de existență și gândirea muzicală – vizibilă și anterior – are consecințe semantice relevante: «Fiecare moment dilatat din nou și din nou – cum/ în adolescență luai un sunet de o secundă și/ îl încetineai și îl încetineai încetineai până avea aproape/ un minut apoi/ îi tot/ transformai proprietățile./ Punctul din care vezi cum, dacă-l scoți pe tu din altul,/ rămân toți». A ști cum să te raportezi la ceilalți ar ține de o anumită tehnică de interpretare a relațiilor ce se stabilesc între anumite entități umane sau literare, în funcție de situație. În cazul cărții lui Vasile Gribincea, textul își conține și propria alternativă. Anumite pasaje pot fi înlocuite cu altele livrate ca atare de autor. Ceea ce substituie ceva poate fi la rându-i substituit. Textul își află propira identitate doar prin acceptarea în sine a contrariului său, idee care, după cum am mai spus, reapare în diferite forme.”
* * * * * * * *
De la primii săi pași în ale scrisului, Vasile Gribincea a beneficiat de clauza tânărului poet cel mai favorizat – câștigă olimpiade la română; este invitat să vorbească la lansări de carte; susține rubrici la Contrafort și Revista Literară; publică versuri la Vatra, Familia, Orizont ș.a.; nu în ultimul rând, editorul îi cere manuscrisul volumului de debut.
În tot acest timp, își lucrează Cartea, cu pricepere de arhitect(-text) și măiestrie de șef de orchestră, cu o economie de mijloace invers proporţională viziunii de ansamblu, grandioasă – „împreună/ am văzut/ ce n-a văzut/ fiecare” –; totul, sub ochiul veghetor („eu sunt un fel de a privi/ în tine, prin tine, spre orice”) al unui operator de limbaj omniscient („îți vorbesc în măsura în care îmi vorbești –/ vorbeşti prin mine, îţi vorbesc// (...) te pot/ face să spui/ ce nu știai că ai/ de spus”). Nu găsesc o formulă mai cuprinzătoare pentru a-i defini scrisul decât acest vers al lui Odysseas Elytis: „Iar ca sentiment un cristal”.
Altfel spus, Vasile Gribincea îşi redactează (de fapt, „ridică însumarea”!) – ca odinioară Wittgenstein, celebrul său Tractatus logico-philosophicus – propriul Tratat lirico-poetic, în baza cifrei 7, aparent ermetic („la ieşirea noastră/ cheia a tras în ea lacătul”), dar odată deschis, cât se poate de primitor („fiecare e mai/ mult în/ celălalt// mai mult celălalt”).
O carte la cheie ( ), tocmai bună de locuit: „Intraţi, şi aici sunt Zei” – sau, de la Vasile Gribincea citire:
„Nu-mi spune că nu vrei să plec.
Fă-mă să rămân
sau vino cu mine”.