Cristina Teleki
Cristina a plecat din R. Moldova cu primele valuri de studenți care mergeau în România. Familia sa locuia la nordul Moldovei, în Briceni, iar acea perioadă complicată de tranziție i-a determinat pe părinți să-i încurajeze plecarea la un liceu din Iași.
Ruptura cu ceea ce însemna acasă a fost una dureroasă, povestește Cristina. Își amintește că, împreună cu alți colegi de liceu, se adunau să plângă împreună, ca într-un doliu colectiv al despărțirii de casă și de copilărie.
„Bine, în alte seri făceam petreceri. Deci, erau și părți pozitive. În plus, noi am avut norocul de a fi primiți cu inimile și cu brațele deschise la Iași. Profesorii ne-au ajutat să ne integrăm”, spune ea.
După liceu, a câștigat o bursă la Facultatea de Drept la Cluj și așa lucrurile s-au legat mai departe. „La perioada respectivă, încă nu știam ce mă așteaptă. A fost o alegere pe care, inițial, au făcut-o părinții mei, fără să-și imagineze că eu, de fapt, nu voi mai reveni, așa cum reveneau înainte studenții acasă”, adaugă Cristina.
A devenit apoi, așa cum spune zâmbind, o veșnică bursieră. După liceul de la Iași și universitatea de la Cluj, a luat o altă bursă, pentru un masterat în Franța și apoi, în Germania.
De la CEDO la Crucea Roșie
Oportunitățile au atras-o dintr-o țară în alta și așa, a ajuns, după un concurs riguros, să activeze ca juristă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Între timp, câștigase și o bursă Fullbright, care îi oferea șansa să plece în Statele Unite pentru a face cercetare.
A început un doctorat în Elveția în paralel cu munca la Curte, despre care spune că a fost o experiență formatoare, mai ales pentru cineva ca ea, aflat la început de cale.
„Aveam sarcina de a citi cererile individuale trimise de cetățeni sau de avocații lor și trebuia să decidem dacă sunt admisibile sau nu. Am auzit, astfel, numeroase voci, pentru că toate aceste cereri reprezintă problemele oamenilor, și dintr-o dată am simțit și puterea acestor probleme, dar și puterea Curții de le a rezolva, împreună cu guvernele statelor membre”, precizează Cristina.
- Citește și: O fotografă din Moldova stabilită la Nairobi documentează viața comunităților din Africa de Est
Susține că nu a avut un plan exact pentru cariera sa, ci s-a ghidat, mai degrabă, de alte criterii: șansa de a crește în fiecare zi și lucrul bine făcut. Totodată, a urmat oportunitățile: unde erau acestea, acolo s-a dus și ea. După Curtea de la Strasbourg, unde a reușit să vadă cât de complexă poate fi rezolvarea unei probleme legate de drepturile omului, într-un context atât de diversitate culturală, cât și a sistemelor legale, a mers la un alt concurs de angajare.
De această dată, la Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Și-a dorit să treacă de la nivelul cauzelor judecate de CEDO, la nivel național și să înțeleagă ce se întâmplă în instituțiile care sunt criticate în țările membre ale Consiliului Europei.
Misiuni în Georgia, Ucraina și Afganistan
Atunci când cineva îi cere să explice cu ce seamănă postul ei de la Crucea Roșie, Cristina trasează o intersecție între meseria de militar și cea de preot.
Pe de o parte, lucrul acolo este foarte strict, în sensul în care se merge în misiuni în țări unde au loc conflicte militare, iar membrii delegației adesea locuiesc într-o așezare închisă, de unde nu pot ieși decât la birou și înapoi.
Pe de altă parte, misiunea delegației este să reprezinte dreptul umanitar în țările afectate de conflicte și să protejeze populației civilă. „Noi trebuie să ne întâlnim cu acești oameni, să înțelegem de ce anume au nevoie și să decidem care din plângerile sau problemele pe care le formulează ei trebuie discutate cu forțele armate și care pot fi rezolvate printr-un ajutor umanitar”, explică jurista.
De asemenea, delegații vizitează închisori și lucrează, în special, cu deținuți politici sau prizonieri de război. O altă parte din mandatul lor îl reprezintă lucrul cu persoanele dispărute și familiile lor.
„Se adună informație despre când a dispărut persoana și cum poate fi găsită. Uneori, dispăruții se găsesc în locuri de detenție, oficiale sau neoficiale. Alteori, este clar că persoana nu mai este în viață. În câteva țări din lume, cum este Georgia, de exemplu, se fac exhumări, cadavrele sunt identificate și sunt trimise familiilor lor, ca să poată fi înhumate”, mai spune Cristina.
Pe lângă Georgia (în 2016-2017), unde a oferit suport, inclusiv, echipei care s-a ocupat de persoane dispărute, a ajuns cu misiuni ale Crucii Roșii în Ucraina (2017-2018 și 2020-2021), unde a coordonat implementarea programelor de protecție și asistență, în fruntea unor echipe de 5-40 de persoane, și în Afganistan (2018-2019), unde a fost responsabilă de analiza de securitate și a activităților umanitare într-o zonă geografică alocată, precum și de vizite și sprijin umanitar în cea mai mare închisoare din țară.
Petrecere de rămas bun în Afganistan 2019
În perioada în care s-a aflat la Kabul, aproape în fiecare săptămână, în regiune avea loc o explozie sau un atac suicidal. „Pentru noi, străinii, lucrurile acestea sunt șocante, surprinzătoare, dar eu de fiecare dată mă gândeam la oamenii care trăiesc acolo, la copii, la femeile care nasc în timpul acestor explozii. Pentru ei, războiul nu s-a terminat practic niciodată și, din păcate, nu am reușit să găsesc un răspuns cum se poate îmbunătăți situația lor”, spune Cristina.
Ea afirmă că a cultivat o simpatie pentru oamenii din Afganistan, iar visul său este revină acolo pe vreme de pace pentru a face drumeții.
Regiunea Parwan din Afganistan, unde Cristina Teleki a fost într-o misiune cu Crucea Roșie.
Prețul plecării de acasă
Cristina este căsătorită cu un bărbat de etnie maghiară, născut în Belgia și au împreună o fetiță, care vorbește, pe lângă franceză, și limba română. După apariția ei, femeia nu a mai mers în misiuni și se dedică acum cercetării.
De fapt, nu s-a oprit niciodată din învățat. A tot studiat Dreptul după facultate și spune că acesta rămâne una dintre marile sale pasiuni în viață. Și-a susținut lucrarea de doctorat în Elveția, dar de la distanță, pentru că în paralel continua să lucreze.
Cristina Teleki, împreună cu soțul său Tibor în Kabul.
Acum face studii de postdoctorat la Universitatea din Maastricht, Olanda. Domeniul său de cercetare este dreptul tehnologiilor moderne și, mai ales, legislația europeană care încearcă să reglementeze aceste tehnologii.
Își împarte traiul între Bruxelles și Geneva, unde este cercetătoare la Graduate Institute și studiază reglementarea piețelor digitale, iar, din acest punct de vedere, este o cetățeană a Europei. Îi lipsesc, însă, oamenii dragi de acasă, iar când anul trecut, tatăl său a decedat după o luptă crâncenă cu o boală complicată, a înțeles care este prețul pe care l-a plătit plecând din țară.
„Atunci când plecăm definitiv și părinții noștri rămân în urmă, din păcate, ei riscă să moară singuri. Și acum, când cineva îmi cere sfatul despre plecarea în străinătate, sunt mult mai precaută la ce spun”, mărturisește Cristina.
Adaugă, însă, că tatăl său a învățat-o să fie optimistă și, de la distanță, speră ca R. Moldova să i se alăture în curând ei și familiei sale, în Europa.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te