Moștenirile comunismului se regăsesc puternic în formele mentale exclusiviste, în mimarea logicii democratice mai degrabă decât în asumarea ei. Degradarea discursului public în România ultimilor ani este unul dintre cele mai alarmante semnale că trăim un moment de derută axiologică, ceea ce jurnalistul Dan Tăpălagă a identificat foarte corect, la un moment dat, când a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu știu dacă mai este nevoie acum de o revoluție intelectuală, mai degrabă aș susține un proiect de lungă durată capabil să catalizeze ceea ce numim conversația publică despre valorile esențiale ale comunității politice: tradiții, constituționalism, binele comun. Cred în semnificația prezenței intelectualilor critici (uneori numiți și intelectuali publici) în orientarea acestor discuții. Dar nu fac parte dintre cei care cad în capcana unei noocrații care să atribuie intelectualilor cine știe ce merite epistemice extraordinare.
Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au înșelat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetății”. Dar valorile nu se articulează singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspirații altminteri difuze. Dacă există o mare lecție a veacului al XX-lea este aceea că ideile și cuvintele au consecințe. Intelectualii sunt așadar ființe care trebuie să-și recunoască propriile responsabilități, să nu practice o păgubitoare politică a struțului atunci când se întâlnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, această ființă cu un creion în mână și cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiază de o dispensă la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron când a scris despre opiul intelectualilor.
În România de azi, oameni precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Teodor Baconsky, Cătălin Avramescu, ca să nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacați tocmai pentru că și-au menținut autonomia de gândire. Aceste atacuri n-au început recent, ele vin de mai demult, dar s-au radicalizat în ultimii ani.
În 1919, scriind despre agitațiile revoluționare din Germania, Max Weber a propus sintagma „excitație sterilă”. Tot el a spus că va trebui să treacă un secol, după Revoluția lui Lenin și Troțki, pentru ca termenul „socialism” să-și redobândească onorabilitatea. Probabil că unii care s-au pregătit pentru „gloriosul centenar” din 2017 au crezut că acest lucru s-a întâmplat de-acum. Jocul de-a revoluția s-a dovedit de multe ori păgubos. Știm unde începe, dar e mai greu de știut unde se sfârșește.
Nu, nu fac parte dintre cei care neagă dreptul legitim la revoltă socială și morală, Omul revoltat de Camus este una dintre cărțile mele favorite, dar mă tem de orice incitare la violență și de discursurile radicale care consideră că indignarea este o valoare în sine. Tocmai de aceea cred că este nevoie de ceea ce francezii numesc l’esprit de sérieux, cred că revoluțiile autentice se nasc din cauze culturale, materiale și morale profunde. Retorica incendiară și sloganele galvanizante nu țin locul analizelor veritabile.
Aș încheia spunând că, pe baza deceniilor de studiere a comunismului și fascismului, pot sugera că această Ratio a marxismului este de fapt tot o formă de iraționalism. În inima comunismului se află o iluzie romantică, visul lui Jean-Jacques Rousseau și al lui Nikolai Cernîșevski de plăsmuire a unei comunități perfecte.
În măsura în care omul contemporan din România se teme de pariurile libertății, în măsura în care privește cu suspiciune și preferă să nu se implice în drama democrației, în măsura în care favorizează acțiunile anti-politice, spontaneitatea străzii ori dezertarea în interioritate absolută, raționalității politicului, cred că există, într-adevăr, o patologie a rațiunii politice. Dacă este una a creșterii ori una a declinului, rămâne de văzut...