În urmă cu 80 de ani, pe 22 mai 1939, Germania nazistă și Italia fascistă semnau la Berlin așa-numitul Pact de Oțel, în fapt, o alianță ofensivă politico-militară care anunța iminenta conflagrație mondială și, în primul rând, invadarea Poloniei de către Hitler în luna septembrie a aceluiași an. Documentul final a fost parafat de Joachim von Ribbentrop și Contele Galeazzo Ciano, miniștrii de externe ai celor două țări expansioniste. Negocierile pentru o triplă alianță, una care să includă și Japonia, începuseră la Munchen în septembrie 1938, dar intraseră într-un con de umbră.
La acea dată, exista chestiunea conflictului civil spaniol, exista conflictul din Orientul Îndepărtat și problema atitudinii Japoniei în zonă (țară care se va alătura formal Axei abia în 1940), dar exista și chestiunea economică mai presantă a comerțului germano-italian. Relațiile cu Marea Britanie și Franța aveau, la rându-le, nevoie de coordonare, de vreme ce fiecare dictatură părea să fi negociat în secret acorduri cu toate aceste democrații. Însă, cel mai important, exista chestiunea intențiilor Germaniei hitleriste.
Încă din noiembrie 1937, generalii lui Hitler aflaseră despre dorința Führer-ului de a invada Austria și Cehoslovacia de îndată ce se va ivi o ocazie. În februarie 1938, Adolf Hitler îl îndepărta pe ministrul de Război, Werner von Blomberg. Apoi, îl înlocuia pe Comandantul Armatei, Werner von Fritsch, sub pretextul unor false acuzații de homosexualitate. Mai departe, se debarasa de Konstantin von Neurath, cel care ghidase în primii ani ai regimului nazist politica externă a Germaniei și păruse a avea o experiență diplomatică esențială pentru intențiile Führer-ului de subminare a Tratatului de la Versailles. Îl înlocuia, în fine, pe ambasadorul german la Roma, Ulrich von Hassell, care avea mai apoi să apară în varii planuri de îndepărtare a lui Hitler, fantasmate mai ales de către cercurile conservatoare de opoziție (fiul său, Wolf Ulrich von Hassel, a sprijinit rezistența anti-nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și s-a ocupat de tranziția postbelică a Germaniei de Vest).
Trupe naziste mărșăluind la Viena după anexare Austriei, cunoscută şi ca „Anschluss”. 15 martie 1938
Austria a fost anexată (Anschluss) în martie 1938, stabilindu-se astfel granița dintre Germania și Italia. A rămas problema Tirolului de Sud, acolo unde propaganda germană a continuat să agite minoritatea germană locală. Este în continuare greu de stabilit, pe baza documentelor existente, când anume au decis naziștii să ofere Italiei o alianță, dar se pare că vorbim de sfârșitul lui martie 1938. Tema sensibilă a Tirolului a fost cuprinsă în memorandumul semnat în urmă cu 80 de ani și a rămas să fie discutată, dar persista chestiunea dorințelor coloniale ale Germaniei, pe care Contele Ciano promisese să le susțină pe canalele diplomatice încă din timpul vizitei sale la Berlin, în octombrie 1936. Cel care a râs la urmă, cum se spune, a fost însă Ribbentrop. Când, în mai 1939, indispus de negocierile cu japonezii, a propus o alianță bilaterală cu Mussolini și aceasta a fost acceptată, italienii au lăsat redactarea în sarcina germanilor.
Înțelegerea contextului care a dus la semnarea Pactului de Oțel este crucială. Să ne aducem aminte că aventura italiană din Etiopia (1935-1936) și cea germană din Renania (martie 1936) nu fuseseră deloc acțiuni concertate. Mussolini a beneficiat, este adevărat, de o avertizare prealabilă în privința remilitarizării Renaniei, dar nu fusese avertizat - și asta l-a indignat la culme - cu privire la oferta lui Hitler de a se reîntoarce în Liga Națiunilor cu doar câteva zile înainte de retragerea anunțată a italienilor. Războiul Civil Spaniol, despre care s-a spus adesea că a fost alimentat de înțelegerile coluzorii ale Axei, izbucnise fără știința vreunui post diplomatic german semnificativ. Atacul italian asupra Albaniei (aprilie 1939) a fost în mod deliberat ascuns de ochii germanilor ca răspuns la acțiunea unilaterală a acestora din Praga, cu două săptămâni înainte (15 martie 1939).
Așadar, a ne concentra exclusiv asupra variilor texte, înțelegeri politice și militare ale Axei, ar fi înșelător. Cu o singură excepție, anume abandonarea pretențiilor germane asupra Tirolului de Sud, înțelegerile politice au fost onorate mai degrabă prin încălcare decât prin respectare. Contactele militare dintre cele două puteri și discuțiile care au avut loc în perioada 1938-1939 au demonstrat, cel puțin din partea forțelor armate germane, o preferință puternică pentru o Italie mai degrabă neutră decât co-beligerantă. Iar dacă Italia avea să lupte totuși de partea Germaniei, atunci preferința naziștilor ar fi fost separarea completă a forțelor și alocarea unor teatre diferite de operațiuni fiecărui aliat. A nu privi spre toate aceste lucruri înseamnă a rata punctele în care Axa n-a reușit să funcționeze.
Putem spune, în fine, că mitologia și aceste pacte s-au susținut unele pe altele. Înțelegerile erau ele însele văzute ca exerciții întru construcția mitului. Acorduri de tipul „Pactului de oțel” erau menite să demonstreze public puterea Axei și, cu cât mai publică expunerea, cu atât mai bine. Inițiatorii Axei dădeau un înțeles complet non-wilsonian celebrei formulări a lui Woodrow Wilson: Tratate de pace deschise, la care să se ajungă prin tratative deschise. Legătura dintre Hitler și Mussolini în planul „realității” era mai puțin existența unor interese comune, cât existența unui dușman comun - în primul rând, ostilitatea cu care Marea Britanie și Franța au întâmpinat diferitele lor planuri expansioniste...