Marea surpriză a recentului târg de carte BookFest Chișinău se numește... Paul Goma (2 octombrie 1935 – 25 martie 2020), al cărui roman inedit Catherine a apărut la Eikon, București, 2024, ediție îngrijită și note de Mariana Sipoș. Scris în 2000, cu titlul inițial Profil (traducere în franceză de Hélène Lenz: Profil bas, Editions des Syrtes, Paris, 2001), manuscrisul original este încredințat Marianei Sipoș în 2000, iar acum – după 24 de ani! – „vede pentru prima oară lumina tiparului, dezvăluind cititorilor o construcție modernă, curajoasă și reconfortantă, a unui scriitor de primă mărime: Paul Goma. Inedit și surprinzător”.
Coperta cărții Catherine de Paul Gome, Editura EIKON
Nici vorba de o contrafacere – stilul (= omul) Paul Goma se simte din primele rânduri: „...nu există nicio linie, niciun șanț, nicio frontieră între lumea scrisă și cea nescrisă, doar țeava privirii mele, căutând-o; nicio deosebire dintre ficție și infanterie, nicio contradicție de esență între mine și ea. Și celelalte ele. Înțeleg și înțeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi”. Și așa, preț de 180 de pagini, acoperind trei luni – Octombrie, Noiembrie, Decembrie (astfel se intitulează cele trei părți ale narațiunii) – din viața autorului „la zi” (romanul începe pe 2 octombrie 2000, când Paul Goma împlinește 65 de ani, și se încheie pe 31 decembrie), fără a lăsa însă nimic în urmă, recuperând tot felul de „aniversări” – „O aniversare: patruzeci și doi de ani de la bătaie soră cu moartea primită în Zarca Gherlei...”; „Azi încă o aniversare (...): douăzeci și trei de ani de la plecarea din România”; „Azi o altă aniversare: patruzeci și patru de ani de la arestarea-cu-Ungaria” etc. –, care-i vor marca à tout jamais destinul: „Nu atât să-mi aduc aminte, cât să-mi rememorez pe hârtie. Ceea ce este cu totul altceva”. (Orice ar scrie Paul Goma, în paranteză fie spus, nu are cum să fie „cu totul altceva”, căci materia primă a cărților sale e chiar viața sa, în slujba/apărarea semenilor; vorba autorului: „eu mi-am făcut, nu doar «opera», ci și «viața». Cu mâinile mele”.)
Ce aduce totuși nou acest roman inedit al lui Paul Goma? O intrigă (aparent) polițistă, pe sol francez de data asta, fiind vorba de o serie de crime atroce comise de o albaneză (Groznaia, așa îi zice autorul, tot ea, Skanderbega; dar există și o „Chiajna-Măslina, venită liberă în Franța, în 1990, pe «valul revoluției române»”, precum și o „gâsculeană/basarabeană de pe lângă Orhei, [care] era fată-mare atunci când a luat-o Colea (...), s-o vândă, la Chișinău, pe două sute de dolari”) ce-și jugănește victimele, și anume proxeneții care au traficat-o: „nu găseam pedeapsă mai pedepsitoare, tortură mai torturantă decât ce le făcea victimelor când punea mâna pe ei – și, în zece minute totul se termina”. Doar că naratorul bate mult mai departe – și aici, se face auzită vocea justițiarului care a redactat Gherla & Patimile după Pitești –, punând altfel accentele: „Desigur, este oribil ca unui bărbat să i se taie coaiele și să i se înfunde în gură, până la sufocare – și la expiare. Dar oare de ce i s-a făcut lui una ca asta? Nu cumva el a fost, în timp, primul – și mult mai, infinit mai abject agresor când a violat în grup, când a luat în robie femei, când le-a drogat și le-a preparat – ca la Pitești, mai ales prin bătaie-bătaie-bătaie –, când le-a ars degetele ca să șteargă amprentele (...), le-a șantajat cu familia (...), le-a scos el însuși pe trotuar și le-a fixat normă de pase – și de bani – sau le-a vândut, cum vinzi o oaie ori o bluză ori o sticlă de coniac”. Nu se oprește aici, căci – și de-acum încolo, întrebările riscă să rămână fără răspuns – „ce e de făcut cu femeile scoase, smulse din ghearele mafiei proxenete? Dar va fi una singură care se întoarce «acasă»? Să facă, ce – acasă?”, asta în condițiile în care „Erau, până adineauri, sclave, fuseseră mințite, umilite, torturate, drogate – dar... în sclavia lor se atinseseră de banii curvăsăriei. (...) Și ce potrivit se zice (și ce păcat că se zice!) în românește, despre femeile care se dau pe bani: femei pierdute”.
Cine-i Catherine?, mă veți întreba – iat-o, din prima frază: „Totul a început cu un telefon de la Catherine”, insinuant: „O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, și-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine”, iar de-aici încolo „nu numai că n-o uitasem, dar mi-o crescusem, în lipsă”, când colo, iat-o revenind... peste 16 ani. Altfel spus, ducând la ureche acest nume, ca pe-un ghioc, Paul Goma dă, fie și postum în cazul versiunii românești, un roman de o remarcabilă virtuozitate stilistică – urechea muzicală a scriitorului, de care se arată atât de mândru, trebuie că și-a spus cuvântul! –, unul dintre titlurile de luat în seamă ale acestei rentrée littéraire 2024 – Catherine.
30 septembrie ’24