acea zi istorică de 6 mai 1990, când peste un milion de cetăţeni a două state treceau graniţa dintre (încă) RSS Moldovenească şi România, fără acte, refăcând pentru o zi unitatea de neam a unor oameni despărţiţi de secole de istorie vitregă – şi unde am ajuns astăzi?! câte vizite oficiale la Bucureşti a făcut preşedintele moldovean Igor Dodon? şi preşedintele român Klaus Iohannis de câte ori a vizitat Chişinăul?!
Podul de flori, Ungheni, 6 mai 1990
Nu-i mai puţin adevărat că, în plan cultural cel puţin, lucrurile s-au mişcat repede, de la primii studenţi basarabeni plecaţi la studii în România, la primele cărţi ale autorilor moldoveni scoase la Iaşi, Cluj, Bucureşti, dar şi ale autorilor români publicate la Chişinău; azi, suficient să deschideţi orice antologie de versuri sau dicţionar de literatură, spre a vă convinge că „a cincea roată la căruţă” (nefericită exprimare a orădeanului Ion Simuţ apropo de literatura scrisă între Prut şi Nistru) face parte din aceeaşi literatură română, întinsă mult peste graniţele politice ale ţării, şi care este prezentă, prin numele sale de vârf, pe câteva continente, tradusă în principalele limbi de circulaţie.
În cele ce urmează vă propun un poem scris la începutul anilor ’90, pe când se vorbea tot mai mult de cele două state româneşti, păstrându-i ortografia de-atunci (atâta diferenţă să rămână între fraţi, scrisul cu î din i vs cu â din a):
* * * * * * * * * *
Fugă basarabeană
Temă: “cîtă forţă mai am?
aş putea să unesc un moldovean
cu un basarabean ca pe un bivol cu o vacă?
sau să-i despart cu toporul ca pe doi cîini înlănţuiţi?”
(Angela Marinescu, Fugă postmodernă I)
cu pămîntul luat pe picioare cu cărţile (noastre) de lut
(răzuindu-le de toţi copacii) luate pe tălpi dezlegîndu-
ni-se cînd un şiret cînd al doilea cînd nistru cînd prut noi... allegro. pedala lui
Dumnezeu apăsînd pe accelerator şi din cînd în cînd numai pe frînă
ne pompează întreaga suflare în ţevile unei conducte de gaz
magistrala transsi-
beria-nă prin care
zi şi noapte pompată de-(aceeaşi?) pedală suflarea din urmă a
zece mii de fiinţe plecate-n pohod
na sibir se întoarce acasă să pîlpîie-n ochiul
aragazului candelă triplă/cvadruplă-ncălzindu-ne (cea de)
toate zilele (şi nu ne du...) numele meu fie
bejenaru. aşa să-mi ajute
dumnezeu. de tătari am scăpat şi de turci am scăpat dar de ducă-se
pe pustii cum să scap cînd la capătul fugii îl aflu
în chiar numele meu. bejenaru. bezanije. presto:
însăşi fuga tăiată în două însăşi fuga tăiată în două
ca din puşcă ca din puşcă
de vînătoare odată de vînătoare odată
două focuri ţîşnind două focuri ţîşnind
însuşi cîmpul tăiat în două însuşi cîmpul tăiat în două
pe care s-aşterne pe care s-aşterne
fuga însăşi tăiată în două fuga însăşi tăiată în două
însuşi trupul tăiat în două însuşi trupul tăiat în două
pe două maluri pe două maluri
de rîu alergînd de rîu alergînd
în susul şi josul apei în susul şi josul apei
cînd nistru cînd prut dezlegîndu- cînd nistru cînd prut dezlegîndu-
mi-se mi s-a
solemnă
nu poci postmodernistă nu vreau ruşinoasă sunt. Ave(a) Maria
nouă feţi logofeţi şi-ntr-o luni i-a
botezat şi-n alta i-a numărat şi-au rămas din nouă opt
din opt şapte din şapte şa(m.d.) din unu niciunu – aşa
să rămînă tot neamul ce nu ştie carte. într-o
ţărişoară plină cu cerneală ce fel de cerneală
ai tu în ţărişoara ta? roşie! domnul
scrie morţii cu cerneală şi pe cei vii cu roşeală. purceseră
maicile din răsărit merseră către apus fiecare purtîndu-şi
bocceluţa cu creieri pe cap.
pîlcuri pîlcuri. brain-drain. ghici în care din ele sunt eu
acum treizeci şi trei
(de turaţii) de ani? fuga mea-i din născare. de cînd m-a făcut
mama-n poalele patriei. secera
şi ciocanul erau monogramele fustei ei roşii. de seceră
am scăpat de ciocan am scăpat dar de purpura poalelor
ridicate a “să mi-o mănînci!” cum să scap?!... cu pămîntul luat
pe picioare cu cărţile (noastre) de
lut şi paie pe tălpi dezlegîndu-
ni-se cînd un şiret cînd al doilea cînd nistru cînd prut. mi-am făcut
încălţările cu cernoziom. acum chiar c-aş putea exclama (la treizeci şi
trei de ani după sylvia): patrie-mamă
gheată neagră în care-am trăit ca o labă
învăţată să ţină cadenţa-ntr-o limbă străină. şi nici
nu pot spune pe care picior e. dar pentru-a nu pierde cadenţa-mi şoptesc:
ăl cu nistru!
ăl cu prut!