Mă întreba cineva la un moment dat dacă împărtășesc admirația unora pentru cel care a fost Ovidiu Trăsnea. Pe scurt: nu voi uita că am învățat mult de la el. Tot astfel, nu pot ignora că a participat, poate rușinat, dar nu mai puțin activ, la riturile bizantine ale comunismului dinastic.
Mi-a fost profesor de doctrine politice la Facultatea de Filosofie, Secția de Sociologie, în primăvara anului 1974 (eram în anul patru, deci cu puțin timp înainte de absolvire). Teza mea de licență, condusă de profesorul Constantin Nicuță (un personaj fără operă, dar hâtru, bârfitor și erudit, care fusese și ministru adjunct al Învățământului, prorector la Școala „Jdanov” și ambasador la Paris și Viena), era despre Herbert Marcuse și Noua Stângă, subiect controversat și oricum ne-ortodox pe atunci.
Ovidiu Trăsnea a venit de câteva ori la curs, vorbea pe un ton foarte jos, aproape șoptit, tușea mult, era un chinuit astmatic. La care se adăuga și o ipohondrie devenită legendară. Cursurile și seminariile le ținea doctorandul său (la Universitate), lector de socialism științific (de fapt de doctrine politice) la „Ștefan Gheorghiu”, Virgil Măgureanu. Mi-au spus, adică m-au prevenit, mai multe cunoștințe că, după absolvirea Facultății de Filosofie, prin 1966, lucrase în Securitate. L-am cunoscut deci pe Măgureanu în 1974, mă remarcase, m-a invitat să stăm de vorbă. Ulterior, am obținut prin el cărți din fabuloasa bibliotecă de la „Ștefan Gheorghiu”, singura construcție culturală lăsată moștenire de groparul culturii românești, Leonte Răutu. În fine, acesta este alt subiect. Cursul tipărit al lui Trăsnea era anost, dar nu scandalos apologetic și neîndoios blindat bibliografic. În plus, în prelegeri nu făcea nicio referință la Ceaușescu ori la „documentele de partid”. În scrierile sale apărute în anii următori, a făcut concesii jenante (de pildă, în Mica Enciclopedie de Politologie, unde a fost co-autor împreună cu Nicolae Kallós, profesorul de materialism istoric de la Universitatea „Babeș-Bolyai” și apropiatul său prieten, exista un capitol năucitor despre „Doctrina Ceaușescu”).
De origine ardeleană, Ovidiu Trăsnea făcuse Dreptul la București în anii sovietizării forțate a învățământului românesc (1948-1953). A pornit ca membru în Tineretul Social Democrat, aripa pro-comunistă, apoi a fost activist UTM în universitate. Am auzit de la foștii săi colegi (tineri liberali și țărăniști) că era un tip dur, extrem de rigid. A rămas asistent în catedra de materialism istoric, așa s-a cunoscut cu tatăl meu, care era șeful catedrei de socialism științific din Universitatea pe atunci numită „C. I. Parhon”. Între timp, mai ales după 1956, Trăsnea devenise mult mai puțin dogmatic, nu a alergat după funcții de partid, și-a urmat cariera academică. Scria, ca atâția alții, maculatură propagandistică, dar citea foarte mult și aștepta un moment de dezgheț. A fost scurt timp șeful secției culturale a Sfatului Popular al Capitalei, prin 1960. Nu deranja pe nimeni, era de fapt retractil, stătea de-o parte. În felul său, a fost un lup solitar. Nu-mi amintesc să fi fost un colaborator frecvent al Erei Socialiste, nu scria, precum un cunoscut profesor de estetică, „reportaje din actualitatea socialistă”.
Cu prima soție, Trăsnea a avut o fiică, Liliana parcă, a făcut teatrul, s-a măritat, apoi a emigrat în Israel (soțul era evreu). Trăsnea ajunsese la „Ștefan Gheorghiu”, iar în momentul emigrării fiicei, s-a pensionat. Am fost doctorandul său când mai era încă în Universitate. M-a acceptat în 1976, atunci când Radu Florian și Niculae Bellu, oameni pe care părinții mei îi cunoșteau de ani de zile, iar Bellu îmi fusese profesor, nici n-au stat de vorbă cu mine; au refuzat să mă accepte, deși terminasem ca șef de promoție și publicasem de-acum articole în Revista de Filosofie. La admitere, a avut loc o discuție la care participau, pe lângă posibilul conducător științific, doi alți profesori: același Radu Florian și Ionel Iancu (un dentist devenit cadru didactic, om liniștit și tăcut, emigrat apoi în Israel). Nu știu ce l-a apucat pe Florian, nu-i era de ajuns că mă respinsese, a devenit subit agitat, a început să se răstească furios, să-mi reproșeze că în bibliografie aveam nume de gânditori burghezi, toți acești Aroni, Berlini și alții ca ei (de Hannah Arendt nici nu mai vorbesc). Când aud că unii îl prezintă drept liberal, izbucnesc în râs. Și nu doar eu, ci și profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, care a avut de-a face cu politrucul în anii ’50.
Trăsnea l-a ignorat, am fost admis. M-a ajutat enorm cu cărți, mi-a dăruit The Dialectical Imagination, minunata lucrare a lui Martin Jay despre Școala de la Frankfurt, mi-a împrumutat pe termen nelimitat trilogia lui Leszek Kołakowski despre marile curente ale marxismului. Mergeam adeseori la el, în apartamentul de pe strada Batiștei, deasupra reprezentanței liniilor aeriene bulgare. Mi-a lăsat deplină libertate în scrierea tezei cu tema „Rațiune critică și revoluție. Radicalismul de stânga și doctrina politică a Școlii de la Frankfurt”. Am susținut teza în noiembrie 1980. Din comisie au făcut parte, pe lângă Trăsnea, profesorii Stelian Stoica, Alexandru Boboc și Nicolae Kallós. Acesta din urmă a stat la mine în noaptea dinaintea susținerii, venise cu trenul de la Cluj. Am vorbit mult despre gândirea germană din veacul XX, despre Adorno și Benjamin, Hannah Arendt și Habermas. Era greu de închipuit că același om, cult, calm și decent, fost deținut în lagărele naziste, scria articolele de glorificare a lui Ceaușescu în varii ziare și reviste. Referatul lui Kallós era emoționant, insista pe refuzul colaborării cu status quo-ul, relua din teză un citat din Max Horkheimer despre obligația de a nu colabora (nicht mitzumachen).
Între timp, Trăsnea se mutase la „Ștefan Gheorghiu”. Ultima afiliere în Facultatea de Filosofie a fost, cred, în cadrul Catedrei de Sociologie, acolo unde se bucura de autonomie totală. Era un expert în a evita ședințele, prelucrările, instructajele, toate acele activități cronofage proprii socialismului. Avea relații cordiale cu Leonte Răutu și cu Paul Niculescu-Mizil, așa se explica probabil faptul că putea călători și avea șansa dialogurilor cu personalități academice occidentale. Miron Constantinescu îl respectase și îl adusese în catedra de sociologie. Se știa bine cu Ion Iliescu, cu Valter Roman și cu Silviu Brucan. Vorbea onorabil engleza, când avea chef, avea un umor irezistibil. Masca posacă era o aparență menită să-l elibereze de varii obligații instituționale. Apariția cărții sale despre știința politică a fost benefică în datele vremii. Nu se mai recitau extenuatele teze despre stat, națiune, lupta claselor, etc. Se vorbea, în schimb, despre autoritate, influență, grupuri de presiune, conflict.