N-a fost ca un trăsnet din senin, ştiam că poetul este internat în spital cu Covid-19, dar în clipa în care un vechi prieten mi-a dat tragica veste – „A murit Nicolae Dabija!” –, m-am pierdut cu firea şi l-am numit pe Nicolae Leahu, căci anume el mă sunase de la Bălţi pe la 8 dimineaţa, cu un alt nume (iertare, Nicolae!). După, am aflat că „Maestrul a decedat astăzi la ora 04.00. A dezvoltat o formă foarte agresivă a COVID-19, cu generalizare agresivă și tromboză a vaselor sangvine”, ca să-l citez pe dl Mihai Ciocanu, directorul Institutului de Medicină Urgentă. Poeţii – fiinţe singulare – n-ar trebui să moară de boli endemice, şi tocmai ei cad seceraţi (Apollinaire, în 1918, de gripa spaniolă) când te aştepţi mai puţin.
Scriitorul Nicolae Dabija, 15 iulie 1948 - 12 martie 2021
S-a scris mult (şi bine!) despre autorul Ochiul-ui al treilea – „Personalitate complexă a literaturii româneşti din Basarabia (şi nu numai), poet în vocaţia lui fundamentală, publicist formator de conştiinţă naţională, povestitor şi romancier de succes, eseist şi creator de reviste de prim-plan, grafician romantic şi orator de profundă rezonanţă comunicativă, caracter dârz şi cunoscător al tainelor limbii române, membru de onoare al Academiei Române, tradus în vreo douăzeci de limbi, Nicolae Dabija este cel mai autentic moştenitor al testamentului spiritual şi naţional lăsat de Grigore Vieru”, afirmă pe bună dreptate Theodor Codreanu; „Nicolae Dabija este un elegiac împătimit, un melancolic luminos, deloc resemnat, cu o mare disponibilitate retorică”, ţine să precizeze acad. Eugen Simion –, în mod cert opera sa (poetică & eseistică mai cu seamă) va face obiectul a numeroase cercetări, iar un corpus de poeme va intra (au şi intrat, de fapt) în patrimoniul literaturii române. Cert este că personalitatea sa a marcat epoca, încă de pe când debuta în volum, în nu înfiinţata serie „Debut”, iar criticii n-au ezitat să numească noul val ce se afirma în poezie Generaţia „Ochiului al treilea”.
Acum, că poetul a închis ochii la doar 72 de ani, rămâne privirea lui înnoitoare în ale poeziei – îngăduie-mi-se a încheia aceste triste rânduri de ferpar cu un poem magistral, din antologia Reparatorul de vise, Cartier popular, 2016, al cărei redactor am avut onoarea să fiu:
* * * * * * * * *
Nicolae DABIJA
Nădăjduiri
Bucuros este sufletul meu,
Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:
Vâzdoagele au înflorit brusc în icoane
Şi-au înmugurit podele şi obloane
Şi uşile, care se deschid, a Înviere,
Mai înainte de a le apuca de mânere.
Privirile mele îndrăgostite
De lanuri, de păduri, de ape, de răchite,
Te caută şi te găsesc în toate:
În lujere şi fulgere,
În arbori şi cioate…
Învăluit îs, ca de-o respiraţie, de aburul minunii,
În care mă topesc şi cu care mă confrunt.
Mă caut printre cuvintele rugăciunii:
Să văd dacă mai sunt.
Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,
Vie mi-e nădejdea:
Ca focul sub spuze…
Bucuros e sufletul meu:
Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.