Centrul Boțești (și subcentrele Porcișeni și Gugești)
Primele informații numerice disponibile despre centrul de la Boțești le avem din 10 martie 1917, când erau acolo 348 de internați, dintre care 296 în centru, iar 32 de meseriași și 20 de muncitori erau la lucru. Se întrețineau singuri 132 de oameni, iar statul întreținea 62 (nouă din clasa I și 63 din clasa a II-a).
Centrele de la Boțești, Gugești și Porcișeni au fost vizitate de medicul L. Bacilieri la 5 mai 1917. Internații erau în număr de 745, în majoritate austro-ungari și germani, dar și câțiva turci. Locuințele în care stăteau aceștia erau „relativ bune și curate”; cu toții dormeau pe scânduri, fără saltele. Condițiile pentru cei din clasa I puteau fi comparate cu cele ale internaților din clasa a III-a, de la Răducăneni.
Mulți internați, mai ales la Porcișeni, suferiseră din cauza hranei, dovadă fiind faptul că erau palizi și slăbiți. De altfel, internații se plângeau de insuficiența și monotonia mâncării. Carne nu mai fusese de la Paști. Mazărea era viermănoasă, dezgustătoare, iar internații nu o mâncau; situația era valabilă în toate centrele vizitate de elvețieni. Hrănirea necorespunzătoare și munca intensă aveau drept rezultat o stare permanentă de oboseală în rândul internaților care lucrau la pădure. Deseori aceștia trebuiau să rămână în centru, întrucât erau epuizați. Meniul internaților la 3 mai 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 250 de grame de mazăre, 50 de grame de ceapă, 10 grame de sare, cinci grame de zahăr, un gram de ceai. Cele 250 de grame de mazăre necomestibilă au fost înlocuite cu 200 de grame de fasole.
Amintiri din timpul războiului, Frunzeasca, 1917; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Infirmeria se afla în clădirea școlii și era destul de bine întreținută. Cei 12 internați și cei 11 soldați români aflați în infirmerie primeau lapte, ouă și ceai îndulcit la discreție. Se făcuse deparazitarea generală, atât a internaților, cât și a populației civile din satele unde se aflau centrele. Măsura a stârnit opoziția populației civile locale, îndeosebi a femeilor. De aceea, autoritățile au recurs la deparazitarea cu forța a femeilor recalcitrante, în prealabil tăindu-li-se părul. Măsura a dat rezultate, celelalte sătence conformându-se dispozițiilor. Nu existase însă var pentru văruirea caselor, ceea ce făcea operațiunea de dezinfectare incompletă.
Nu lipseau cazurile care arătau lipsă de responsabilitate și de empatie din partea medicului din centrul de internare Boțești și din subcentrele subordonate. Un tânăr internat la Gugești avea picioarele degerate de luni de zile, iar din cauza lipsei de îngrijire membrele inferioare se cangrenaseră până la jumătate. Starea generală a tânărului era foarte rea. Îmbrăcămintea lui consta într-o jachetă și o cămașă, iar gambele scheletice erau acoperite cu un sac. Avea drept pat doar niște scânduri, care îi provocaseră escare pe partea pe care stătea culcat. Pansamentul era primitiv, iar rana mirosea urât, ca și omul în ansamblu. Medicul centrului a invocat diferite scuze: că ar fi făcut cerere la spitalul din Huși pentru evacuarea bolnavului, dar acesta nu fusese primit inițial din lipsă de locuri, apoi pentru că exista temerea că avea să fie infectat cu tifosul exantematic din stabiliment. Era de fapt vorba de o situație de abandon, de care era responsabil chiar medicul centrului, de altfel unul cunoscut, care în viața civilă avea o clinică și o „clientelă bună”. În cele din urmă, ca urmare a intervențiilor făcute de doctorul Bacilieri, bolnavul a fost acceptat la spitalul din Huși.
Nici alte lucruri nu mergeau bine la Boțești. Spre exemplu, se constataseră nereguli în privința plății zilelor de muncă pentru internați, iar banii care le erau trimiși acestora prin mandat poștal ajungeau la ei cu întârziere de câteva săptămâni.
Proprietarul Alexandru Negruzzi înființase în Boțești o fabrică de teracotă, la 1883, unde lucrau 20 de oameni. Din cauza drumurilor rele, care reprezentau o piedică în calea transportării produselor, întreprinderea a fost închisă în 1889. Poate pornind de la această tradiție manufacturieră, în centrul de internare Boțești a fost înființată o fabrică de olărie, în primăvara anului 1917. Unul dintre oficialii militari români, generalul Scarlat Panaitescu, șeful Fortificațiilor Armatelor de pe frontul românesc, care a ajuns acolo la 29 mai 1917, avea să noteze în jurnalul său că fusese surprins de „regimul la care ei [cei aflați acolo] sunt supuși, regim care a făcut din acest centru de internați un adevărat cuib de propagandă contra intereselor armatei și țărei și de spionaj. O gospodărie înțeleaptă ar fi știut să întrebuințeze priceperea și puterea de muncă a acestor oameni spre folosul țărei”. Nu știm ce fapte îl determinaseră pe general să facă afirmații atât de tranșante cu privire la internații civili de la Boțești.
Amintiri din timpul războiului, 1918; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 găsea în centru 662 de internați, dintre care 249 își asigurau singuri hrana, 18 erau din clasa I, 163 din clasa a II-a, 232 din clasa a II-a. Criteriul cetățeniei arăta că erau 437 de austro-ungari, 126 de germani, 84 de bulgari și 15 turci.
Mâncarea era suficientă cantitativ, în schimba calitatea avea de suferit. Bunăoară, pâinea fusese fabricată deseori cu făină de proastă calitate. Meniul la 24 octombrie 1917 arăta astfel: 500 de grame de pâine, 400 de grame de varză, 50 de grame de ceapă, 30 de grame de roșii, 10 grame de ulei, 10 grame de sare, 10 grame de zahăr, patru grame de oțet, un gram de ceai, o jumătate de ardei iute. Celor cinci bolnavi aflați la infirmerie li s-au dat alimente mai consistente, incluzând carne (două kilograme pentru toți), cartofi (două kilograme) și lapte (doi litri). Internații din clasa a II-a au primit următoarele cantități pentru luna octombrie 1917 (per persoană): opt kilograme de făină de porumb, 400 de grame de griș, 600 grame de zahăr, 300 de grame de sare, 250 de grame de ulei, 30 de grame de ceai, 200 de grame de săpun.
Infirmeria adăpostea în acel moment patru bolnavi de febră tifoidă. Muriseră în centru până atunci 92 de persoane, dintre care șase în timpul verii. Existaseră 10 cazuri de tifos exantematic, câteva de dizenterie și mai multe de malarie. Comitetul îi reproșa medicului din centrul Boțești, dr. Frey, din Iași, care era și el internat, că dovedea neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale. Doctorul avea ca circumstanțe atenunante faptul că era specialist în bolile de piele, fiind slab pregătit în medicina generală, iar în plus avea el însuși probleme cu inima, atunci când venise la Boțești fiind în convalescență. Dincolo de acestea, comitetul îl acuza pe medic că nu își îngrijea bolnavii așa cum trebuia.
Documentele românești arătau, la 2 februarie 1918, că erau la Boțești 363 de internați, dintre care 311 în centru, iar 52 detașați la lucru (20 în agricultură, 32 în „diverse”). Trei săptămâni mai târziu, la 21 februarie 1918, erau înregistrați 358 de internați, 55 aflându-se la muncă. Ei se împărțeau astfel după clasă: 101 din clasa IA, 10 din clasa IB, 103 din clasa a II-a, 89 din clasa a III-a. Cetățenia internaților arăta următoarea situație (incompletă): 190 erau austro-ungari, 40 germani, 20 turci și 16 bulgari. Infirmeria arăta bine, iar în centru exista un cuptor de deparazitare. Hainele internaților erau într-o stare rea, în schimb guvernul român furnizase multe opinci. Comandant era în acel moment locotenentul în rezervă Eugen Zamfirol, iar medic dr. Barasch, ambii considerați „foarte buni” de către doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar.
În scriptele de la finalul războiului figurau în centrul Boțești 461 de persoane, 243 din acestea încă internate, patru eliberate, iar 38 evadate. Situația celorlalți internați nu era clară.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.