Atunci când vorbim despre distincția dintre public și privat în comunism, trebuie să facem mai întâi o analiză a perioadelor. În ceea ce a fost high Stalinism (ceea ce eu numesc stalinismul dezlănțuit), chiar și registrul privat era cotropit de ideologie și dominat de frică.
Există aici, la acest capitol, o carte pe care eu o prețuiesc în mod deosebit, The Whisperers, de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă și chiar mai târziu, soțul îi ascundea soției originea sa socială. În același fel, soția camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se șușotea, se vorbea în șoaptă, dar nu mai mult. Rezistența fusese cu siguranță zdrobită, sugrumată.
Odată cu destalinizarea, începută în momentul morții lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc apoi tot mai multe breșe în acest sistem etanș, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele țări mai puternic—precum în Polonia și Ungaria—, în altele mai timid— precum în România, Bulgaria și Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuții private. Tot în această perioadă crește și numărul delatorilor și renasc bancurile, care erau în sine o sfidare a continuumului dominației prin intermediul umorului.
Să citim corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu și vom vedea cum oamenii continuau să gândească și chiar să vorbească. La rându-i, regimul reacționa cum știa: prin represiune. Procesul lotului Noica–Pillat, debutat pe 24 februarie 1960, era, de fapt, o acțiune punitivă și profilactică.
Din perspectiva statului comunist, intelectualii trebuiau învățați minte. Era pedagogia totalitară în acțiune—la fel și acțiunea Securității împotriva Meditației Transcendentale, în anii ’80. Au existat, desigur, mecanismele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin corupție ideologică și prin stimularea oportunismului.
Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, își căuta legitimitatea în strategiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcției culturii de masă. Să recitim, spre exemplu, Bietul Ioanide și Scrinul negru de George Călinescu. Se cultiva mistica „Lumii Noi”, care avea nevoie de „Omul Nou”.
Prima fază a comunismului în Europa Centrală și de Est a oferit și șansa mobilității sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma și Ștefan Andrei în memoriile sale. În felul lui, Ștefan Andrei a personificat „Omul Nou”: lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie și loial în chip necondiționat intereselor nomenclaturii.
Aș spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar și disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecți ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulți ca o muzică frumoasă.
Familia era „nucleul de bază al societății”, afirmau manualele oficiale. Broșura lui Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcție de ideologie. „Moș Crăciun”, de pildă, devenea, după modelul sovietic, „Moș Gerilă”.
Nicolae Ceaușescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Națiunea însăși era definită ca un fel de uriașă familie. Loialitățile de familie trebuiau înlocuite prin atașamente politice. Organizațiile de pionieri și UTC propagau exact acest lucru.
Ceea ce ignorau însă politrucii era sufletul uman, „omul interior” despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Într-adevăr, sufletul nu poate fi înregimentat!