Nicolae Pleșiță (1929–2009) a reprezentat național-securismul în ipostaza sa agramată, vulgară și de o maximă brutalitate. Or mai fi fost și câțiva securiști cu o brumă de educație. Nu era cazul său. Citiți cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului, și veți vedea cât de primitiv, cât de virulent putea fi acest torționar. Limbajul era unul purulent, otrăvit, îmbibat de ranchiuna cea mai adâncă și sordidă. Niciodată, sub nicio formă, Pleșiță nu și-a exprimat vreun minim regret, nu a schițat vreo remușcare.
Şi-a făcut întreaga carieră în aparatul poliției politice comuniste, a servit cu patimă scopurile represive ale regimului: de la vânarea partizanilor din munți și prigonirea presupușilor „sabotori” la suprimarea oricăror insule de rezistență antitotalitară.
A fost lacheul dictaturii, atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, a avut mult sânge pe mâini și nu a ascuns acest lucru. Era chiar mândru de crimele comise, inclusiv de colaborarea cu teroriștii macabri gen Carlos „Șacalul”. În mod normal, după decembrie 1989, Pleșiță ar fi trebuit să se teamă de justiția statului de drept. Puțin i-a păsat. Interviurile sale, găzduite cu suspectă, trivială generozitate de diversele televiziuni revanșarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric și moral, dădeau măsura unui personaj deopotrivă dezgustător și vindicativ.
Condamnarea dictaturii comuniste l-a lăsat indiferent. Știa că beneficiază în continuare de complicități puternice și longevive. Că în inima însăși a noului sistem postdecembrist se găsesc mulți dintre foștii săi „studenți” de la Școala de Securitate. „Pumnul, ghioaga și revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza cărora s-a construit cariera lui Nicolae Pleșiță. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale a cerut aplicarea unor măsuri drastice pentru reducerea pensiilor foștilor ofițeri ai Securității. Un Parlament cu musca (ori muștele) pe căciulă a preferat să ignore aceste minime exigențe ale unei moralități democratice.
Nicolae Pleșiță nu a avut nimic „haios” în comportamentul său, orice ar scrie unii istorici sau jurnaliști specializați în „revizuirea” cvasi-negaționistă a ceea ce s-a petrecut în anii comunismului. „Haioșenia” lui Pleșiță s-a tradus în bătăi, atentate criminale, prigoană în masă, inclusiv la adresa acelor cercetători onești care au protestat împotriva distrugerii monumentelor istorice.
Cu diverse ocazii, Pleșiță s-a străduit, asemenea altor foști vechili ai dictaturii, să arunce întreg oprobriul asupra Elenei Ceaușescu. Departe de mine gândul de a nega influența nefastă a acestei agramate, o Messalină cu pretenții de Newton, asupra soțului ei. Dar culpabilitatea supremă aparține aparatului de partid și de securitate în rândul căruia Pleșiță s-a remarcat prin fanatism, cruzime și propensiuni sociopate.
Biografia lui Nicolae Pleșiță, asemenea celor ale unor Pintilie-Pantiușa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stănescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltuțiu, Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc. a fost marcată de ură, aversiune viscerală față de valori, resentiment grobian și practicarea de nimic stăvilită a ticăloșiei.
Pleșiță a fost un Kaltenbrunner al comunismului românesc. Ori, dacă preferați, un Abakumov (citiți romanul Primul cerc de Soljenițîn ca să vedeți cine a fost acest monstru). Fostul șef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner, a fost executat la Nürnberg. Fostul ministru al Securității, Viktor Abakumov, a fost împușcat imediat după moartea lui Stalin în 1953. Imperturbabil, insolent și impasibil, Pleșiță a continuat să-și încaseze până în ultima clipă a vieții imensa pensie, câtă vreme atâția foști disidenți și opozanți ai regimului abia reușeau să supraviețuiască. La peste 30 de ani de la Revoluție, este aproape obligatoriu și cu siguranță moral ca aceste obscene nedreptăți ale trecutului recent să fie prezentate în adevărata lor amploare.