Occidentul a cunoscut periodic recrudescențe ale „anticapitalismului romantic”, cu alte cuvinte, renașterea unui radicalism alimentat de iluzia utopiei. Un astfel de moment a fost, cu siguranță, și anul 1968.
În contextul șocului produs de ofensiva Tet în Vietnam și al crizei identitare a fostelor puteri coloniale, 1968 începuse pentru Noua Stângă, așa cum spunea și Jeffrey Herf, „cu parfumul victoriei în aer” (Promises of 1968). Paul Auster ne amintea, într-un articol publicat în New York Times, că lumea lui ’68 „părea că se îndreaptă spre o prăbușire apocaliptică”.
A doua parte a anilor 1960 a marcat deopotrivă o reîntoarcere la Marx și respingerea practicilor democratice existente (cu excepția notabilă a Spaniei și Portugaliei, acolo unde, între 1966 și 1968, neliniștea civilă era orientată împotriva dictaturilor de dreapta ale lui Salazar și Franco).
Influența Noii Stângi, revoluția culturală chineză, războiul din Vietnam, acele guerilleros din America Latină și mișcările de decolonizare, s-au combinat, într-un amestec amorf, cu ciocnirea generațională, o criză instituțională (ocuparea Sorbonei, paralizarea pe timp de aproape doi ani a universităților italiene) și un val de recesiune (anunțat de grevele muncitorilor și proiectele de autogestiune).
Această suprapunere a produs ceea ce anumiți autori au numit mai târziu les années 1968. Șaizecioptiștii pretindeau a fi dezvoltat o critică a fundamentelor ideologice ale Occidentului în contextul Războiului Rece (totodată și împotriva vechilor autoreprezentări ale Stângii) și o „acțiune directă” spontană împotriva „opresiunii mascate” a ordinii liberal-capitaliste.
„Antipolitica”| lui 1968 a fost, într-un anumit sens, expresia haotică a încercării de a reconcilia teoria cu practica (Theoriewut). Radicalizarea extremă a anumitor segmente din sânul mișcării studențești și cultivarea violenței ca instrument catartic au condus la un divorț între gânditorii de stânga post-marxiști precum Adorno, Horkheimer și Habermas, și cei pe care îi suspectau de înclinații „fasciste roșii”. În Franța, Raymond Aron propunea o critică nimicitoare la adresa noii explorări după paradigme revoluționare izbăvitoare.
În cele din urmă, 1968 a produs, deopotrivă în Vest și în Est, o reacție anti-ideologică care a constituit premisa „proiectului unei societăți civile globale”. Sau, așa cum a formulat-o Tony Judt, „un ciclu de 180 de ani al politicii ideologice în Europa se apropia de sfârșit” (Epoca postbelică). Alții, precum Immanuel Wallerstein, au înțeles, din contră, anul 1968 ca pe punctul de pornire al globalizării și generalizării mișcărilor anti-sistemice.
Mișcarea 1968 a fost într-adevăr unul din evenimentele istorice mondiale ale epocii noastre, la brèche, clivajul care a fixat un curs al evenimentelor ce par încă a trebui să-și deruleze cursul. Charles Maier a rezumat excelent această transformare: „1968 a închis o epocă la fel de sigur precum a deschis o alta” (Promises of 1968).
În Est, tentativele zadarnice de a găsi căi de reformare a comunismului din interior au fost înlocuite de sublinierea centralității demnității umane și a inviolabilității drepturilor omului. Pe măsură ce regimurile comuniste au decăzut sub povara propriei lor ineficacități și elitele și-au pierdut conștiința predestinării istorice, a devenit posibil ca mult timp tăcuta societate civilă să se reorganizeze și să lanseze o bătălie pentru reconstituirea sferei publice.
Revoltele de la sfârșitul anilor 1960 și urmările lor au avut un efect formator asupra intelighenției sovietice, în mod special asupra noilor cohorte de experți așa-numiții mezhdunarodniki, „acei analiști politici, jurnaliști, experți, etc. preocupați în mod special de afacerile externe” (vezi cartea lui Robert English, Russia and the Idea of the West).
Dacă în cazul anumitor intelectuali revizioniști ai Europei de Est și ai Uniunii Sovietice concluzia evenimentelor din 1968 i-a îndreptat spre opoziția liberală, pentru alții, în special din zona centrului moscovit, lecția a fost una diferită. Cei care mai târziu aveau să pună bazele reformelor perestroikăi ajunseseră să creadă că „reformele erau posibile, însă doar sub un lider luminat pe care mulți «îl așteptau ca pe Mesia»”.
Același Robert English a discutat în termeni extrem de preciși această poziționare: „Naivitatea lor—dacă liderii ar avea voință, atunci reformele ar «funcționa strună»—urma să fie un handicap serios pentru liderul care se angaja pe calea «socialismului cu față umană»”.