Încă înainte de a fi lansat la BookFest, pe 3 iunie curent, Kaddish-ul lui Radu Vancu, Casa de editură Max Blecher, 2023, se anunţa drept revelaţia poetică a anului, iar odată citită/recitită, cartea s-a adeverit peste aşteptări (şi am – de la Frânghie înflorită încoace – aşteptări foarte mari în cazul poetului sibian). Altfel spus, mai mult decât o carte de poezie, poate chiar Cartea Morţii şi a Învierii – aşadar, o Evanghelie de la Femeia rămasă Văduvă (Fanni Gyarmati), revelată unui orfan de tată (Radu Vancu) care vorbeşte cu vocea lui Radnóti Miklos (1909–1944), poetul evreu ungur împuşcat de nazişti, în noiembrie 1944, şi găsit apoi, după îndelungi căutări, într-o groapă comună & re-înhumat de către soţia sa neconsolată.
Coperta cărții lui Radu Vancu
Ceea ce-i valabil în cazul poetului dezgropat („Numai când hârtia se îmbibă în corpul tău se cheamă/ că scrii cu adevărat”) devine literă de evanghelie pentru cel care-l mărturiseşte, când la persoana întâi singular („Scriu pentru ca morţii mei să mă iubească mai mult”), când invocând, în pagini de jurnal, alte experienţe relevante (Whitman, Enescu, Dante, Bacon, Mozart, Borges, Joyce etc.), când împrumutându-şi vocea alor personaje din aceeaşi groapă comună („violonistul Miklos Lorsi”, „Zoli virginul”, „fetiţă de 3 ani împuşcată acum 3/ săptămâni întrebând Mamă noi credem în moarte”, „copilul Fred”, „copila Anita”, „copila Heda”) – în ideea „veche că frazele construiesc realitatea”, nu înainte însă de a deconstrui până la os, în „propoziţii de răni & oase”, lumea în care „Groapa comună/ e mai umană decât umanul care o produce”. O lume care-i dă fiori reci Creatorului ei: „Dumnezeu intrând în măcelăria asta de cuvinte/ & punându-şi mâinile în cap & întrebând: Aoleu// cine v-a lucrat aici?” Or, atunci când „Scrii cum ai încerca de pe fundul gropii comune să te/ întinzi & să-ţi mângâi vecinii de moarte Să-ţi treci ca// pe nişte mâini mângâietoare poemele peste craniile lor”, nu mai este vorba despre frumuseţea „tratată strict ca un fenomen estetic”, căci – nu-i aşa? – „Frumuseţea nu capătă sens în literatură decât asociată cu problema răului”. (Rezist tentaţiei de a cita aici, cap-coadă, secvenţa cu acel „ménage à tois cu Hitler”, în care „eu// plecasem cu dactilografa Tinni Eu evreu ungur Ea ariană” (p. 39-40); cum să trec însă sub tăcere un vers ca acesta: „Tinni avea orgasme dulci dar mustaţa lui Hitler de pe/ faţa ei zgâria tot mai tare”?!)
Poezia suferinţei & compasiunii – singura în stare să răspundă, cu cărţile pe masă, după Auschwitz, provocării lui Paul Celan: „Nimeni/ mărturie nu dă pentru/ martor” – şi-a găsit, iată, în Kaddish, Cartea revelată, iar în Radu Vancu, mărturisitorul potrivit (până la tare!); cuvine-se aşadar să încheiem această lectură à haute voix cu cuvintele poetului:
„Numai poezia e muncă ziceai Numai tu muncești Radnóti/ când stai cu burta-n sus în pat & scrii sonete Restu-i doar viață// Poate că și moartea-i muncă Cum stau cu burta-n sus în/ groapa comună & aștept să vii să mă dezgropi Cu ce-i// diferit asta de poezie Nu-i sonet Nu-i formă fixă Ar fi/ culmea ca și moartea să aibă formă fixă Poate că infernul// e o moarte cu formă fixă Copiii gemeni morți simultan de/ epuizare în marș îngropați în stânga lui Miklós râd Deci zici// că noi aici muncim Râd aproape toți Deci și moartea/ e lagăr de muncă Vai de capul nostru Deci și poezia e lagăr/ de muncă șoptește visător Miklós Deci și fututul e lagăr/ de muncă hohotește Zoli Celelalte oase zic despre Zoli/ c-a venit în minele de cupru din Bor fără să fie evreu/ Doar ca să-și salveze iubita Au murit împreună Ca// gemenii Oasele zic că Zoli a murit virgin Oasele râd/ Toată groapa comună râde Stăm cu burta-n sus ca/ poeții Muncim până murim Muncim până înviem/ Groapa comună moare de râs E veselă ca liceul de fete/ în care te-am cunoscut când tu aveai 14 & eu 17 Ca nopțile/ noastre din strada Pozsony Fixitatea ochilor tăi măriți în// orgasm Orgasmele tale cu formă fixă Uite că și paradisul/ poate să aibă formă fixă// (Doar pentru că scriu poemele astea/ nu înseamnă că sunt viu)”
(Restul NU e tăcere, câtă vreme Fanni Gyarmati – sau Nadejda Mandelştam, care «знала наизусть и прозу, и стихи О.М. – ведь могло случиться, что бумаги пропадут, а я уцелею»* – fac ca poezia iluştrilor lor soţi să învie din morţi, „cu moarte pre moarte călcând”…)
20 noiembrie ’23
_________
* (rusă) „ştiam pe dinafară şi proza, şi versurile lui O. M. – căci se putea întâmpla ca hârtiile să dispară, iar eu să rămân în viaţă”, vezi Надежда Мандельштам, Мое завещание