Ratificarea Tratatului de la 28 octombrie 1920 de către Parlamentul francez a stârnit reacții de adversitate nu doar din partea Uniunii Sovietice și a emigrației ruse de la Paris, dar chiar din partea partidelor și presei de stânga, inclusiv în interiorul forului legislativ. Primul ministru R. Poincaré era atacat virulent în „L`Humanité”, ziarul Partidului Comunist francez, care scria: „camaradul Morucci și grupul comunist din Camera deputaților au protestat vehement în numele proletariatului francez împotriva ratificării tratatului cu România”, prin care s-ar fi consacrat „un veritabil act de spoliere și de brigandaj internațional”.
Ziarul „L'Humanite”, oficiosul Partidului Comunist Francez (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
În consens cu Nota lui Gh. Cicerin, votul ratificării Tratatului Basarabiei era calificat drept „un gest provocator al Franței Blocului Național”. Se menționa că din diferite locuri, de la Moscova, Leningrad, Odessa etc., se făceau auzite protestele refugiaților basarabeni și ale ucrainenilor „împotriva ocupației Basarabiei și cerând unirea sa cu Ucraina”.
În cea de-a doua Notă de protest a Guvernului sovietic, remisă Franței la 22 martie, se arăta că „votul așa-numitei adunări naționale basarabene” ar fi fost în fapt „un fals grosolan din partea agenților generalului Mackensen, cu scopul de a compensa României pierderea Dobrogei, prevăzută în tratatul de la București dintre România și Germania”, săvârșit sub conducerea primului ministru germanofil A. Marghiloman. Sfatul Țării, la apariția sa, era descris ca „o adunare alcătuită în parte din delegații aleși la fața locului, în parte din delegații partidelor”, care ar fi fost ulterior completată cu „marionetele autorităților române”, care dețineau majoritatea. Acești noi membri ai adunării au și promovat ideea „anexării Basarabiei”.
Unii dintre cei care se opuneau „anexării”, ar fi fost executați de armata română, iar însuși votul din Sfatul Țării ar fi avut loc în prezența „unor forțe înarmate și jandarmilor și sub amenințări”. Cu toate acestea, se constata, actul din 27 martie stipula nu alipirea Basarabiei la România, ci îi acorda o largă autonomie. Un al doilea act cu același caracter s-a produs la 25 noiembrie (27 noiembrie 1918), când propunerea de alipire completă a Basarabiei la România ar fi fost votată „doar de un sfert din membrii „Sfatului Țării”. Cicerin declara că avea la dispoziție probele protestului împotriva acestor „falsuri repetate”, semnate de senatorul ales din partea Basarabiei N. Alexandri, secretarul „Sfatului Țării” Epuri ș. a., în total – 40 de membri ai Sfatului Țării (în realitate, doar 9 deputați au subsemnat sub acel protest – n.a. ). „Aceste acțiuni ale autorităților române, se arăta în Notă, au fost în fapt o încălcare fără precedent a voinței poporului basarabean din partea ocupanților români. Solidarizându-se cu ei în ajunul conferinței de la Viena la sugestia guvernului francez, parlamentul francez își asumă răspunderea pentru toate urmările ce decurg de aici”, avertiza și amenința, totodată, comisarul poporului.
Victor Antonescu, șeful Legației române de la Paris (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Luând cunoștință de noua Notă a lui Cicerin, Ion G. Duca îi transmitea ministrului său la Paris, Victor Antonescu, o serie de date edificatoare asupra activității Sfatului Țării, pentru a le întrebuința la promovarea punctului de vedere românesc în Franța. Profund documentat asupra activității Sfatului Țării, Duca remarca, între altele, că Sfatul Țării a fost format fără vreo legătură cu generalul Mackensen, că protestul la care se referea Cicerin „a fost semnat numai de câțiva foști deputați și nu era îndreptat contra unirii, ci contra înlăturării condițiilor Unirii. Dacă poporul Basarabean, reliefa ministrul de externe, ar fi fost contra Unirii și dacă ar considera-o ca o violentare a votului lui, n-ar fi ratificat-o prin participarea sa la trei alegeri generale făcute sub regimul reprezentațiunii proporționale”. El sublinia că „nici un parlamentar, nici român, nici minoritar n-a ridicat vreo dată o protestare contra unirii Basarabiei la patria mumă”.
Nota lui Cicerin, în termeni extrem de violenți și neconformă uzanțelor diplomatice, degaja, conform ziarului „Dreptatea” de la Chișinău, „un acces de nervozitate” pe care Sovietele nu și-l putură stăpâni, deși ratificarea franceză nu era un act dușmănos Rusiei, ci, din contră, o finalizare a unei proceduri formale, urmate de Marea Britanie doi ani înainte. În răspunsul lui Poincaré se arăta că Aliații au consacrat unirea Basarabiei cu România, pe baza drepturilor istorice, a situației demografice, tradiției și autodeterminării populației basarabene. Dacă ar recunoaște drepturile României asupra ținutului dinte Prut și Nistru, Rusia, considera ziarul liberal de la Chișinău, printr-un „act de fină diplomație” își putea redresa relațiile cu Parisul, apărând, totodată, „în ochii Europei ca un stat pătruns de drepturile sale ca și de drepturile celorlalte state și prin aceasta capabil să-și îndeplinească misiunea sa înaltă în concertul european”.
În zilele de dinaintea deschiderii conferinței de la Viena, în adresa primului ministru Ion I.C. Brătianu soseau din diferite colțuri ale Basarabiei felicitări cu ocazia dobândirii ratificării franceze și proteste împotriva oricăror încercări de contestare a actului Unirii. Astfel, primarul comunei Drăsliceni, jud. Chișinău, Andrei Guzun, exprima primului ministru recunoștința locuitorilor din această localitate „cu ocazia definitivei ratificări a dorinței noastre de desrobire”. Locuitorii din satele Vărzărești și Țăndreni, plasa Nisporeni, arătau că „alipirea Basarabiei la patria-mamă s-a făcut din dorința liberă a întregului popor basarabean”, iar Ion Pleșca, reprezentantul comunei Strășeni, jud. Chișinău, îl ruga pe Ionel Brătianu să intervină la conferința de la Viena „ca chestiunea Basarabiei care este definitiv tranșată prin actul sfânt al Unirii, să nu se mai pună în nici o discuție”.
Parisul în anii 1920, Turnul Eiffel (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Survenită în momentul în care se încerca intimidarea României și izolarea Poloniei, ratificarea Franței contribuia la întărirea prieteniei franco-române și la descurajarea inamicilor lor. Cât despre Guvernul sovietic, dacă ar avea o diplomație bună, se menționa în „Universul”, „ar înțelege că Rusia nu câștigă nimic, urmărind o politică neplăcută Franței: politică ce s-a manifestat iarna trecută prin articole neplăcute și prin retragerea misiunii comerciale, care lucra la Paris”.
După ratificarea Tratatului Basarabiei, ministrul României la Paris, Victor Antonescu, exprima în „Le Temps” gratitudinea poporului român pentru votul Parlamentului francez, declarând că dacă, totuși, la Viena delegații Moscovei „vor încerca să redeschidă sub vreo formă oarecare o chestiune definitiv închisă prin reparația răpirii de acum o 100 de ani, România se va opune în numele dreptului său, în numele voinței populației din Basarabia, nu numai cu forța morală invincibilă ce i-a dat acest drept și această voință, dar și cu gândul mângâielilor că Franța și Anglia l-au consacrat”. Pentru România, declara Antonescu, „soarta Basarabiei a încetat a fi o chestiune, fiindcă ea se identifică cu soarta statului român întregit: a o pune în discuție pe ea, înseamnă a se atinge de acesta din urmă”.
Într-un articol consacrat conferinței de la Viena din „Petit Parisien” se observa că prin consacrarea drepturilor României asupra Basarabiei, Franța a dat delegaților români „un considerabil sprijin moral”. Așa cum Franța, se făcea o comparație, n-ar fi putut consimți ca după armistițiul cu Germania (noiembrie 1918) să se organizeze un plebiscit în Alsacia și Lorena, așa și România „nu poate accepta ca după șase ani de pace să se repună în discuție o stare de lucruri care nu este numai conformă cu tradițiile istorice ale Basarabiei și cu voința lămurit exprimată a locuitorilor ei, dar și cu principiul de liberă dispoziție a popoarelor, atât de des proclamat de soviete”.
Într-un comentariu din „Adevărul” pe marginea Notei lui Cicerin, adresate Guvernului francez, se arăta că comisarul sovietic de externe nu se limita să nu recunoască votul de Unire al Sfatului Țării, dar înșira „o sumă de mahalagisme asupra condițiilor în cari votul acela a fost dat, pretinzând c-a fost smuls cu forța brutală”. La afirmația lui Cicerin precum că România a luat Basarabia cu sprijinul generalului german Mackenzen și sub conducerea germanofilului Marghiloman, se răspundea că Poincaré „știe perfect că dacă Mackenzen era aici pe vremea aceea, vina nu este a noastră ci a rușilor și că unirea Basarabiei cu România nu poate depinde de gradul în care primul ministru al momentului era agreabil sau dezagreabil aliaților”. Nota lui Cicerin, se constata, era o demonstrație strălucită a continuității între diplomația bolșevică și țaristă, dar din aceasta nu rezulta și „dreptul Rusiei comuniste de a menține sub jug o provincie pe care regimul țarist o cotropise printr-un jaf odios”.
După ratificarea Tratatului Basarabiei, oficiosul „Tan” publica sub semnătura lui Herbette un articol în care afirma că prin încercarea Sovietelor de a relua negocierile cu România, se urmărea, în fond, izolarea Poloniei. Respingând posibilitatea ajungerii la o înțelegere în chestiunea Basarabiei între România și Rusia, Herbette menționa că ratificarea Tratatului de la Paris de către Parlamentul Franței a împiedicat Rusia să exercite presiuni asupra României și să izoleze Polonia, consolidând situația celor doi aliați ai Parisului.
Plecând de la aceste afirmații, Iurii Steklov concluziona în ziarul „Izvestia” că „acum vom ști că prin ratificarea alertă guvernul francez urmărea să susțină România, să împiedice încheierea unei înțelegeri între aceasta și Republica Sovietică și să consolideze alianța polono-română protejată de Franța și, în ideea sa, orientată împotriva Republicii Sovietice”. Steklov invoca în sprijinul său opinia critică exprimată în „Manchester Guardian” pe marginea ratificării Tratatului Basarabiei de Parlamentul Franței. Potrivit ziarului londonez, în „anumite cercuri” se considera că sancționarea drepturilor României asupra Basarabiei de către aliați „numai complică această chestiune delicată” și că se înțelege de la sine că „era un pas greșit să se încheie un tratat de pace în lipsa reprezentanților Rusiei”, responsabilitatea revenind diplomației britanice „stângace”. Se regreta că România și Marile Puteri „au acționat atât de arbitrar” în chestiunea Basarabiei, în loc să invoce principiul autodeterminării, de care se conduceau Sovietele, pentru a atinge un rezultat mai bun.
Reacția furibundă a autorităților și presei sovietice la ratificarea franceză era mai mult decât elocventă. Prin ratificarea Franței, politica externă a Sovietelor încasase o lovitură puternică, cu atât mai sensibilă cu cât, după recunoașterea britanică și italiană, diplomația Moscovei, jubilând, se pregătea să defileze prin marile capitale europene. Ratificarea Tratatului Basarabiei de o a altă Mare Putere europeană submina planul Sovietelor de a impune un plebiscit în teritoriul românesc dintre Prut și Nistru. Din perspectiva viitoarei întâlniri sovieto-române, gestul Franței avea efectul de a reechilibra raportul de greutate dintre cele două țări și de a încuraja România să persevereze în apărarea intereselor sale fundamentale în chestiunile în litigiu cu Uniunea Republicilor.
În ziarul „Petit Parisiene”, o porta-voce frecventă a Ministerului francez de Externe, se menționa că așa cum Franța nu a putut să accepte un referendum în chestiunea Alsaciei și Lorenei, așa și România nu putea să cadă de acord cu reluarea discuției în chestiunea Basarabiei. „Indiferent dacă la conferința de la Viena va fi sau nu ridicată problema Basarabiei, se sublinia, Franța, ratificând alipirea Basarabiei la România, a oferit delegaților români la Viena un puternic sprijin moral”.
Alexandre Millerand, președintele Franței (1920-1924) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
La 27 martie, în ziua în care la Viena începeau lucrările conferinței româno-ruse, Ministerul Afacerilor Străine al Republicii Franceze expedia Legației române la Paris proiectul Tratatului de alianță și amiciție între Franța și România. La 9 aprilie, președintele Alexandre Millerand a promulgat Legea despre aprobarea Tratatului Basarabiei, încheiat la Paris, la 28 octombrie 1920. Legea, deliberată și adoptată de Senat și Camera Deputaților, trebuia să fie transpusă în practică ca Lege de stat. Decretul prezidențial de promulgare a fost dat publicității la 5 iunie 1924.
Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „Franța și ratificarea Tratatului Basarabiei de la Paris, din 28 octombrie 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.