Revanșa celor care nu s-au opus vreodată comunismului împotriva celor care l-au provocat adesea a fost un sindrom caracteristic întregii regiuni est-europene. Disidenții est și central-europeni au fost admirați și chiar adorați doar câtă vreme au fost victime. Odată ieșiți la rampă, cum se spune, ei au fost examinați cu ranchiună și resentiment.
„Chiar crezi că în toate țările foste comuniste disidenții sunt înjurați?”, m-a întrebat cândva Slavenka Drakulić, jurnalista croată, autoare a mordantului volum Cum am supraviețuit comunismului și chiar am râs. Adevărul este că Václav Havel și liderii Chartei 77 n-au fost singurii perdanți ai urâtelor tocmeli din politica postcomunistă.
În Polonia, de pildă, Adam Michnik, editorul cotidianului Gazeta Wyborcza și unul din cei mai redutabili adversari ai comunismului din ultima parte a secolului XX, a fost ținta constantă a unor campanii de calomniere. În România, foștii disidenți au fost atacați cu sălbăticie de către mass media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanții lui Ceaușescu au prosperat sub protecția unei din ce în ce mai extinse poliții secrete. László Tőkés, pastorul protestant din Timișoara a cărui rezistență la presiunile Securității lui Ceaușescu a aprins scânteia revoluției, a fost descris la începutul anilor ’90, de către apostolii „adevăratului românism”, ca agent maghiar, personaj sibarit, sau chiar conspirator la adresa integrității românești.
În iunie 1992, Tőkés depunea mărturie, la Washington, în fața Comisiei pentru drepturile omului Tom Lantos (Caucus pentru drepturile omului). Pastorul a vorbit atunci despre nenumăratele amenințări pe care încă le primea. În septembrie, Tőkés intra într-o grevă a foamei de 9 zile ca protest împotriva abuzurilor regimului Iliescu. Din nou, mașina propagandistică fusese turată la maxim, acuzându-l pe Tőkés că ar încerca să destabilizeze viața politică sau să promoveze o agendă ascunsă.
Cât îi privește pe disidenții români care fuseseră forțați să părăsească țara de către regimul Ceaușescu, ei au rămas acolo și după 1989. Paul Goma, Liviu Cangeopol sau Ion Negoițescu au continuat să fie spurcați de către renăscutele foste „cozi de topor” ale dictatorului, în special în mass media ultranaționaliste și pro-Iliescu.
Unul din cele mai tulburătoare rezultate ale scrutinului din septembrie 1992 a fost trimiterea în parlament a unor foști menestreli de casă ai lui Ceaușescu precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Adrian Păunescu. La începutul tranziției postcomuniste, campania acestora s-a bazat pe un șovinism nerușinat, atacuri indecente la adresa activiștilor democratici și denunțări paranoide ale unei așa-zise conspirații evreiești împotriva intereselor României.
De pildă, potrivit fantasmei pline de ură a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), Emil Constantinescu, adversarul politic din epocă al lui Iliescu, ar fi fost creația serviciilor secrete occidentale. La fel de absurde, acuzații similare au fost formulate împotriva lui Nicolae Manolescu, unul din intelectualii de top ai României și președintele din epocă al Partidului Alianței Civice.
În aprilie 1992, am participat la o conferință organizată de Partisan Review în campusul din Newark al Universității Rutgers. Cu acea ocazie, a fost analizat rolul intelectualilor în promovarea schimbării sociale în Europa de Est. Printre participanți s-au numărat și unii dintre cei mai celebrați scriitori-disidenți est-europeni: Eda Kriseová, bunăoară, o foarte sfioasă, aproape rezervată scriitoare cehă, consiliera din epocă a președintelui Havel și biografa lui personală.
Îmi aduc aminte că, după ce mi-am rostit cumva pesimista prezentare despre rolul vital, dar diminuat, al intelectualilor în Europa de Est, Kriseová s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Ce facem atunci când cei care ne-au adus la putere nu ne mai doresc?”
Mi-a povestit apoi despre pericolul nerealegerii lui Havel și despre cel al ascensiunii mișcărilor naționaliste care ar putea primejdui câștigurile „revoluției de catifea”. Temerile ei s-au dovedit profetice! Cehoslovacia, așa cum o știusem vreme de mai multe decenii, avea să se destrame, iar Havel să părăsească biroul prezidențial din castelul praghez...