România: Crede, chiar dacă nu e absurd!

Vaccinarea a început cu sughițuri. Și de râs, și de plâns: ajunse după o elaborată regie în țară, pe hârtoapele viitoarelor autostrăzi, primele 10 mii de flacoane au fost prezentate drept un antreu festivist înaintea unei prime tranșe mai consistente care, însă s-a lăsat așteptată mult peste orele de maximă audiență.

S-au scurs două săptămâni și optimismul coloneilor șefi peste seringi că se va trece la faza a doua în aprilie și mai apoi la a treia spre vară pare tot mai tragicomic. Ei așteaptă acum pe metereze, generali ai unei armate de virusuri moarte, să pornească o luptă cu boala, bătălie care întârzie din lipsă de carne de tun.

Cum ar putea fi altfel de vreme ce la capitolul vaccinoscepticism medicii și profesorii se află în plutonul fruntaș? După ce a așteptat zadarnic ca subalternii săi să creadă și să nu mai cerceteze atâta miracolele virusologiei, doctorul Laurențiu Belușică, un manager de spital din Găești, a decis să nu risipească serul pe necredincioși, preferând să vaccineze trecători, amatori de senzații sau pur și simplu preocupați de propria sănătate. Doar să vrea! Scandalul a depășit gardul spitalului și șefii peste vaccinuri din guvern, militari și civili deopotrivă, s-au supărat, emițând comunicate vituperante care îl avertizau pe managerul spitalului că va suporta consecințele acestei încălcări de protocol. Medicul șef de spital s-a apărat replicând că nu există protocol pentru asemenea situații: vaccinurile fuseseră scoase din frigidere, adică de la -80 de grade C, și nu ar fi rezistat decât cinci ore după care ar fi fost bune de aruncat la coș pentru că unii medici ai spitalului puși cu anasâna, zic ei, pe lista scurtă de cobai au refuzat să-l facă.

Reacția ministerului nu a reușit decât să amorseze și declanșeze indignarea colectivă, care bolborosea și stătea să dea în fiert încă de pe vremea suprarealistelor măsuri și contramăsuri dictate cu atâtea voci și din atâtea burți de Comitetul pentru situații de urgență, grupul de comunicare strategică și direcția de sănătate publică. S-au umflat toate bulele pe rețelele de socializare, chiar și cei care se împotrivesc vaccinării: cu toții sunt indignați de haosul operațiunii și de aroganța ministerială.

Scandalul vaccinurilor trădează birocrația, pompierismul și dezorganizarea devenite sistem de lucru și formă de viață în România. E cumva de înțeles această împotrivire la orice formă de inoculare (căci vaccinarea pare o inoculare nu doar medicală, ci și doctrinară) de vreme ce medicii și profesorii, categorii vulnerabile financiar sub orice tip de politici de guvernare, fie și-au luat traista la spinare și au plecat, fie au abandonat corabia cu prea mulți cârmaci și s-au apucat de afaceri, fie au pierit înghițiți de pătura socială tot mai consistentă a asistaților social. Unele spitale funcționează în regim de pensiune, altele ca azil de noapte. Se improvizează secții de urgență care iau foc de la improvizație. Altele stau pustii, nefolosite pentru că nu sunt pacienți. Apariția militarilor cu seringi în mână nu îi face pe potențialii clienți mai receptivi. Militarizarea bolii a stârnit suspiciuni. Nu e mai puțin adevărat că o campanie de asemenea proporții nu a mai fost organizată de la colectivizare încoace și stângăciile sunt firești. Și-apoi, ați vrea o armată eficientă după desființarea serviciului militar obligatoriu? Pe vremuri, la orice poftă a ștabilor comuniști se găsea o divizie să pună umărul să facă din „indicație”, realitate. Poate că nu aveam medici nici pe-atunci, dar dacă era de făcut un canal, de ridicat o piramidă sau de reprimat o revoluție, Armata poporului era mereu cu arma pe umăr, gata să ne convingă liberul arbitru că ar fi bine să accepte realitatea, să se supună. Astăzi, acea armată de îngeri păzitori a dispărut, slavă Domnului, și liberul nostru arbitru e... vorba aceea, liber să facă ce vrea, în limitele legii. De pildă, să se vaccineze. Sau nu. Este o dilemă care miroase a praf de pușcă: cei care fac vaccinul ar putea suferi efecte secundare încă nestudiate din motive obiective. Cei care nu-l fac pot fi predispuși la contaminare, devenind vectori ai bolii. Deja se spune, cu oarecare cinism, că antivaxxerii sunt liberi să nu-l facă, dar li se interzice/limitează accesul în societatea care, se presupune, a făcut vaccinul. Se vorbește chiar despre adeverința de vaccinare ca despre un pașaport social. Nu liber arbitru, ci pașaport viral ar trebui să ai ca să fii liber. Problema virală ar putea deveni în scurtă vreme una existențial-filosofică. Dacă nu a devenit cumva.

După ce s-a vaccinat regulamentar, colonelul Gheorghiță, șeful și imaginea publicitară a vaccinurilor, vorbește despre înființarea a mii de centre de vaccin și îi cheamă la lupta cea mare pe toți cei care se pricep la băgat un ac sub piele. Cu siguranță, după campania de iarnă, va deveni general. Dar nu heirupismul lipsește (se vorbește despre o viitoare recoltă zilnică de 20 de mii de vaccinați în viitorul foarte apropiat), ci logistica, infrastructura. Protocolul și organizarea, că tot sunt în zilele acestea cele mai invocate verigi lipsă ale sistemului. Curățenia și sterilitatea spitalelor au fost mereu subiect de legendă urbană, de glume macabre sau de primă pagină: în România de dinaintea erei covidului, infecțiile intraspitalicești adică acelea căpătate de la igiena precară a medicilor, a infirmierelor, a așternuturilor, a instrumentelor medicale, a instalațiilor sanitare sau a bucătarului erau în fruntea statisticilor. Se murea pe scară industrială, depășind planul cincinal. După declanșarea pandemiei, OMS recunoștea că 30% din pacienții ajunși la secțiile de terapie intensivă au o infecție „asociată actului medical”. În România toți s-au vindecat total de astfel de infecții. Mai ales cei bolnavi de COVID-19. Întrebat de ce au dispărut aceste infecții de pe lista principalelor cauze de deces sau vătămare corporală gravă pe patul de spital, însuși președintele Iohannis s-a declarat preocupat și îngrijorat și a spus că va cere informații. Au trecut trei luni de atunci și președintele a rămas îngrijorat. Probabil că informațiile sunt strict secrete de vreme ce nu știm nici până azi unde au dispărut numeroasele cazuri de malpraxis sau/și infecțiile nosocomiale. Semn că spitalele țin o contabilitate dublă a registrului de vii și morți și măsluiesc datele ca să scape de procese. Se joacă de-a doctorii cu populația.

Arhiepiscopul Tomisului Teodosie nu crede în măști și nici în vaccin. El crede, în schimb, că o baie bună de Bobotează ne salvează. Dacă ar putea, ne-ar arunca pe toți în cristelniță, să ne salveze. Înalt Prea Sfințitul turnător de apă și de colegi la Securitate a decis că lupte cu coronavirusul ignorându-l. Pe 6 ianuarie, la Constanța, a organizat ca întotdeauna o cursă de înot cu sobor de 20 de preoți și câteva mii de enoriași care păstrau distanța socială la cote minime.

Teodosie la Constanța, 6 ianuarie 2021

Pe arhiepiscop nimic omenesc nu pare să-l atingă: când legislația penală intră în conflict cu cea divină, ultima are întâietate. De Paște 2020, împărtășea cu același potir copiii și adulții aparținători pe treptele unei catedrale tomitane. Câteva zile mai târziu anunța că toate bisericile din fieful lui vor organiza slujba de Înviere (25-26 mai) cu participarea credincioșilor. Autoritățile, atente la reacțiile electoratului în ajun de alegeri, au ezitat/evitat să intervină. S-au mulțumit să salte pe câte un marginal care nu-și făcea cruci cu prea mare convingere. Apoi în noiembrie, parcă pentru a se spăla de petele de pe dosarul de la Înalta Curte de Apoi, unde scrie negru pe alb că a încălcat taina spovedaniei, că a fost arghirofil și vinovat de simonie, înaltul prelat a dat în judecată statul cerând suspendarea deciziei de carantinare a județului Constanța, pentru că astfel nu se mai puteau organiza slujbe și pelerinaje. El voia să organizeze o slujbă de Sfântul Andrei la Mânăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei” situată undeva, lângă comuna Ion Corvin, chiar dacă imperativele militare contraveneau celor divine. Tribunalul pământesc a respins cererea prelatului iar acesta, bucuros de clandestinitate pentru că Sfântul Andrei, ca protocreștin, va fi fost el însuși un clandestin pe țărmuri scite, a organizat totuși slujba, nu înainte de a protesta printr-o scrisoare la guvern în care acuza poliția că brutalizează credincioșii veniți la slujbă mai înghesuiți decât permite legea. Teodosie, care s-a autodistribuit în rolul de mărturisitor pentru cauza bisericii, vituperează pe câteva pagini pe tema puterii lumești prea-constrângătoare care se pune în calea credinței și ignoră drepturi fundamentale fundamentale. „Am îndurat suficient”, „trebuie să denunțăm public abuzurile”, „ne veți bate și ne veți executa pe toți cei care vom merge la peștera Sfântului Andrei?” Un discurs care seamănă până la identitate cu cel al protestatarilor antivaxxeri și antimaskeri coagulați pe noua rană a democrației românești numită Alianța pentru Unirea Românilor. Rostit înainte de alegerile din 6 decembrie, acest discurs va fi avut un ecou asurzitor în urechile oițelor preacredincioase.

Slujba și cursa de natație din ziua de Bobotează 2021 au atras un public numeros (vreo cinci mii de oameni, se spune) care și-a aplaudat frenetic favoriții. Desigur, în aceste momente de înaltă spiritualitate, enoriașii care cred și nu cercetează au lăsat deoparte orice sfială, împărțind frățește virusul mortal pe timpul slujbei de două ceasuri și a îmbrâncelilor aferente. La Inspectoratul de Poliție Constanța a fost depusă o plângere penală pentru infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolii, culpă pe care Codul Penal o pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Arhiepiscopia Tomisului a reacționat imediat spunând că ÎPS nu stă la liturghie să verifice dacă oamenii care se împărtășesc au masca pe figură și nici dacă se distanțează fizic sau doar mizează pe imunitatea de turmă. De fiecare dată, Patriarhia s-a delimitat cu delicatețe și atenție de acțiunile celui mai zurbagiu pescar de oameni din Sfântul Sinod. Îl pălmuiește atât de blând că pare să-l mângâie. Se pare că ÎPS Teodosie este doar un balon de încercare care scapă uneori gaze prin crăpături ca să-și controleze altitudinea.

Preot pe ulițele comunei Adâncate, Suceava, în ajunul Bobotezii

Se poate ca vaccinarea cu succes a unei cantități specifice de mireni să-i vindece de vaccinoscepticism chiar și pe enoriașii lui Teodosie Tomitanul. De alte boli nu scăpăm însă așa ușor. Noutatea coronavirusului ne face să uităm de bolile funcționale ale societății românești pentru care, pare-se, niciun vaccin nu e eficient. Prostul gust, de pildă, nu se poate vindeca decât poate, cum spunea Junger, prin tăierea capetelor. A celor din Televiziunea Română, printre altele. Televiziunea este o instituție care ne servește de ani buni aceeași mâncare sleită, tot mai stricată de la un Revelion la altul. Spre deosebire de alte căpușe de stat (regii autonome, departamente, companii cu capital de stat, institute și instituții), Televiziunea are ghinionul să fie vizibilă. Adică vezi cu ochii tăi în ce gaură neagră se duc banii. O gaură neagră din care nu scapă nici raza de lumină și care emite doar o radiație de fond, o regurgitație bugetară satisfăcută.

Personal, nu înțeleg ce înseamnă Televiziune publică acum când există zeci de posturi private, pe lângă infinitele rețete de spălare pe creieri oferite de internet. Acestea nu sunt publice? Multe dintre ele sunt pur și simplu gratuite, e suficient să ai un contact wifi și stomacul potrivit. De ce ar trebui să plătesc spectacolele de prost gust, showuri, mese rotunde, transmisii în direct, știri sau interviuri telecomandate, toate plătite cu un preț care ar putea finanța educația sau cultura aflate acum în comă profundă? Televiziunea și radioul au avut un sens câtă vreme serveau ca instrument principal de spălare a creierelor. Azi au rămas, pentru unii angajați și pentru păpușarii din spate, scena marilor manipulări propagandistice. În topul audiențelor, se situează mereu pe locuri codașe, semn că din clipa în care a fost spart monopolul, oamenii s-au îndreptat către alte surse de informare și distracție. E drept, uneori la fel de dubioase, dacă judecăm după grila de programe a televiziunilor concurente. Cert este că televiziunea națională (ca să vorbim numai despre ea), multicefală și vorace, suprapopulată și amatoristică, este suprapopulată, prost administrată și lipsită de ethos și carismă.

Nu mai poți minți poporul cu televizorul, ceea ce nu e rău. În schimb, poți să-l furi. Televiziunea și radioul au mii de angajați și o mușiță deasă de colaboratori, fiecare cu clienții lui, transformând unele emisiuni în advertoriale mascate. Pentru că promovările s-au făcut pe toane de șef și senioritate a celor docili, puținii profesioniști (care nu lipsesc, cu certitudine, dar emisiunile sau producțiile lor sunt împinse dincolo de limitele de audiență) trebuie să se mulțumească cu poziții inferioare și să lupte cu șefii cei mari, cu morile de vânt care macină banii publici. Ca orice instituție condusă politic, consiliul de administrație trage în toate părțile mai puțin înainte, iar Consiliul Național al Audiovizualului, altă instituție care mănâncă bani publici pe pâine albă, se preface că vede enorm și simte monstruos deși este clar că nu-i pasă. Iar dacă ne indignează armata de căpușe care și-au tras salarii peste salarii, ocupând toate culoarele și provocând atacuri cerebrale unui sistem salarial și-așa suprasolicitat, dacă ne scot din sărite CV-urile, declarațiile de avere și interese ale politicienilor, mostre de impostură, fals intelectual și contabil, corupție și profund imoralism, poate că ar trebui să reacționăm și în fața construcției instituționale care permite și încurajează risipa banului public mai ales că astfel se obține eternizarea la butoane a clienților politici.

Noul guvern și unele administrații locale promit că se vor scutura de paraziții aceștia încă din primele zile ale noului an. Unii se laudă că au început deja restructurări de profunzime. Privim acum cu respirația alertă, cam ca savanții care studiază permafrostul dezghețat al Antarcticii, să vedem ce megavirusuri ies din hibernarea posturilor bine plătite. Deși coexistăm cu ei de atâta vreme, aparțin cum s-ar spune microbiomului comunitar - unii încă de pe vremea comunismului - s-ar putea ca odată deșteptate, aceste virusuri să se organizeze gata de atac. Foamea e cel mai bun bucătar iar instinctul de conservare este un bun general de armată.

*Opiniile autorului nu sunt în mod necesar cele ale Europei Libere.