România: Oamenii cu masca de fier

Vremuri bune pentru politicienii noștri. Au apărut miriade de tipuri de măști pe care le pot purta în funcție de ocazie. Sunt măști proletare care se pot purta cu șepci de ceferist date pe spate, că tot a venit 1 Mai muncitoresc și peste grătarele noastre pustii. Sunt măști asortate cu deux-piece-ul sau cu cravata. Mai sunt și măști de carnaval medieval, cu cioc lung de corb. Sunt unele măști discrete, cât să acopere gura și vârful nasului dar și altele tip niqab, ca să dezorienteze softul de identificare facială.

Ne-a arătat însuși președintele cum se pun și se scot măștile acelea albastre care te acoperă cu totul până la ochi și nu mai trebuie să agăți în colțul gurii cine știe ce grimasă de circumstanță, că oricum n-o vede nimeni și n-o mai simți nici tu. Iar dacă tragi pe ochi și o vizieră de plastic și eventual o bonetă să fii bine protejat, ai săpat cea mai sigură și adâncă distanță antisocială între tine și lume. Nu degeaba una dintre pozele cele mai circulate pe net îi prezintă pe oficiali față în față cu roboții folosiți în zonele de carantină. Primii au măști până sub ochi de nu-i mai deosebești decât după pantofi. Roboții în schimb nu au nevoie de măști, oricum fața lor e o mască de fier și plastic.

Dar ce s-ar face politicienii fără fața asta nouă, jumătate bumbac, jumătate plastic și jumătate fier? Cum ar mai putea sta neclintiți, cu obrazul curat și netulburat de frică, știind că undeva, dincolo de ecranele aburite ale computerelor, sunt pândiți de o întreagă nație de internauți, care încep să se îndoiască de raportul dintre sănătate și libertate stabilit undeva, în culisele puterii. La urma urmei, omul a urcat pe copacul-animal rănindu-se deseori, ba chiar și căzând în abisuri de unde l-a salvat doar veriga lipsă azi: curajul.

Dar poate că nu asta-i lipsește omului modern, ci banii de a plăti amenda pentru că și-a părăsit vizuina fără aprobare sau motive întemeiate. Căci chiar dacă producția este în agonie, chiar dacă economia și-a pierdut motoarele principale și nu mai poate ieși la suprafață din nămolul abisal, statul face banii de care are, desigur, nevoie pentru plata salariilor și pensiilor speciale. De când a lăsat poliția să facă ce știe ea mai bine, adică să dea amenzi, în vistieria statului au ajuns 110 milioane de euro din amenzi. Iată ce bine se descurcă un administrator perspicace! Cine ar fi crezut că, deși pe timpul unei crize de crapă conturile, o criză care a scos pe linie moartă zeci de mii de afaceri și a trimis milioane de oameni la oficiul de șomaj, falimentându-i, așadar, cine ar fi crezut că, deși în plină criză economică un guvern liberal poate găsi așa petice bugetare? Un bătrânel din Prahova a fost amendat cu 15 mii de lei pentru că a plecat să-și prindă oile scăpate din saivan. O femeie din Satu-Mare s-a căptușit și ea cu o amendă pentru că a ieșit din curte să-și recupereze porcul care-și găsise libertatea printr-o gaură din gard. Multe dintre aceste cazuri exprimă cu limpezime că cinismul și aroganța oficialilor se distribuie pe principiul capilarității în cele mai mici țesuturi musculare ale sistemului: în bicepsul și tricepsul sectoriștilor.

Avocatul Poporului a avut o corespondență bogată și inutilă cu persoanele și instituțiile fantomatice care constituie Grupul de Comunicare Strategică, organism prin care muțenia instituțională capătă forme verbale, dar ininteligibile. Nu doar amenzile cu mult mai mari decât salariul mediu anual au stimulat inspirația epistolară a doamnei Renate Weber, ci și îngrădirea libertăților sub pretextul luptei cu virusul. Grupul de Comunicare Strategică nu vrea decât comunicări strategice despre războiul cu virusul. Cine nu intră în stategia oficială, cine nu mestecă aceleași peltele și nu-i folosește lexicul și semantica riscă să se aleagă cu limba tăiată. Câteva site-uri care au colportat știri și erezii virale au fost scoși de pe net iar CNA ar putea ajunge să controleze postările și încărcările de clipuri de pe canalul de filme YouTube sau de pe paginile de Facebook care nu se supun doctrinelor și dogmelor oficiale. Să le controleze și să le cenzureze. Dar, ca în Orwell, această viziune instituțională se schimbă de la o zi la alta, în funcție de interesele strategice iar ce era ieri mantră oficială, acum este erezie care se pedepsește vorba lui Jünger, cu tăierea capetelor. Oricum, virusul nu afectează doar libertatea de mișcare, ci și pe cea de exprimare. Unul dintre efectele lui este de a paraliza mușchiul hioid (un mușchiuleț de sub limbă) astfel că nu mai putem comunica decât onomatopeic. Sunt doar câteva dintre libertățile care au căzut pradă efectului mortal al virusului. În această tăcere bine orientată politică, singurii zăpăciți și turmentați sunt, firește, cetățenii.

Rămâne, în continuare, un mister cum văd oficialii ieșirea din criză. Președintele Iohannis spune că, după 15 mai, regulile se vor relaxa. De relaxare are nevoie românul? De două luni se tot relaxează de-a ajuns pe pragul paraliziei. Mulți ar vrea să știe ce urmează cu subiect și predicat însă totul ține de statisticile morbide și mortale ale coronavirusului și pe ce pantă a contaminării ne aflăm. S-ar putea ca relaxarea care va urma să fie și ea plină de tot soiul de contorsiuni. Așa cum normalitatea a căpătat o nouă definiție, și relaxarea se va umple de conținutul fricilor și disperării colective.

Prima formă de relaxare tot de la președinte a venit. Parcă pentru a ne arăta că mai are și alte probleme, că boala și moartea nu i-au ucis sentimentele naționale și patriotismul, el a arătat cu degetul către Partidul Social Democrat și către Uniunea Democrată Maghiară care ar fi complotat pentru adoptarea unei legi de autonomie pentru Ținutul Secuiesc, entitate geografică legendară și fantastică inexistentă decât pe harta obiectivelor politice ale partidelor. La Camera Deputaților fusese adoptat tacit (din lenevia aleșilor dar și din pricina unor deficiențe procedurale de care se face vinovat guvernul) o lege propusă de parlamentari UDMR pentru care tema Ținutului Secuiesc ține de politicile lor electorale.

Subiectul dă viață și vitalizează discursul politic în tot ce are el mai găunos, patriotard și periculos. Zeci de ani teritoriul acestui „ținut”, ca de altfel multe alte zone ale țării, a fost lăsat în paragină: nu s-au făcut investiții, trăiește undeva incert, între Evul Mediu și Evul post-apocaliptic. Nicio investiție, în schimb au fost exploatate la roșu și sânge resursele. Situația nu diferă prea mult de, să zicem, Moldova către care nicio autostradă nu are șanse să se îndrepte în următorul deceniu și niciun euro din bănetul strâns din amenzile încălcării Ordonanțele militare nu va fi alocat rețelei sanitare sau școlare. Nu, banii de la buget sunt pentru plăcerile exotice și private ale puternicilor zilei și interlopilor acestora (furnizorii de consumabile medicale, importatorii de medicamente și dezinfectanți etc.etc.), toți cei care se folosesc de scutul uman al fricii de virus pentru a face un ban grămadă. Așadar, Ținutul Secuiesc a căpătat consistență doar pentru că nu a interesat pe nimeni ce se întâmplă acolo și zona a ajuns să producă monștri cu care se sperie electoratul (cei mai mulți nici nu ar ști să localizeze această zonă pe care policienii au și scris Hic sunt leones ca pe vechile hărți cu dragoni). Uneori, acești monștri ies la suprafața bazinului electoral și mână plevușca în plasa unuia sau altuia. UDMR, PRM, PSD și iată, acum, PNL s-au folosit multă vreme de acest electorat gregar pe care l-au speriat cu fantasme naționaliste. Este electoratul captiv al naționalismului de bodegă, gata să dea oricând cu halba peste gură adevărului, că d-aia umblă în țara asta cu capul spart și d-aia trebuie, când și când o mască de fier pe figură. Mulți au făcut un pas înapoi când l-au auzit pe președintele Iohannis, altminteri provenit el însuși dintr-o minoritate etnică, persiflând UDMR-ul și pe cei pe care-i consideră păpușarii acesteia, oficiali de la Budapesta. O violență verbală neașteptată din partea unui individ care ne-a obișnuit să fie mut ca o lebădă-gigant. Este, însă, posibil ca președintele să fi văzut mai mult și mai bine pe ferestrele Cotrocenilor ce se întâmplă în ogrăzile vecinilor. Poate că a văzut ofensiva zgomotoasă a Ungariei peste Prut, unde oficialii de la Budapesta se îmbrățișează tovărășește cu Igor Dodon de care-i leagă prietenia cu Vladimir Putin dar și o subtilă politică antiromânească.

Tirada prezidențială nu trebuie legată neapărat de legea Ținutului Secuiesc, de altfel respinsă cu un vot covârșitor la Senat, care era camera decizională, ci de altă vizită a unui oficial maghiar la Chișinău, ministrul de externe Szijjarto Peter pe care trimiterea de medici, materiale medicale și ajutoare financiare românești a îngropat-o în anonimat. Privind către Ținutul Secuiesc, președintele Iohannis făcea, de fapt, o declarație de fidelitate Moldovei de peste Prut. O fi, tot ce se poate, mult politicianism în coregrafia naționalistă a președintelui din ultima vreme. Unii se așteaptă să lase jocurile politice de-o parte, să găsească un sens derutei actuale. Cert este că discursul împotriva UDMR le-a mers la suflet nu doar celor obișnuiți cu aceste ritmuri tribal-gentilice, mai ales celor care încă-l regretă pe Vadim Tudor ci și celor care cred că virusul iliberalismului este un coronavirus care trebuie stârpit cu hotărâre. Iohannis a înregistrat cel puțin o victorie de imagine (dacă nu a băgat și câteva procente electorale în tolba PNL): a prins pe picior greșit autoritățile maghiare care nu au reușit decât să dea răspunsuri incomplete și bâlbâite, de teamă că li se vor aminti nenumăratele discursuri iredentiste ținute la Balvanyos sau te miri pe unde au pescuit în ape tulburi cu retorica lor de început de secol trecut.

Așadar fiți pregătiți: relaxarea vine cu multă încordare. Uneori poate că trebuie să tragi o mască de fier peste cea de bumbac. Să se asorteze cu mănușile.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.