Relaxați-vă! Acesta este cel mai recent ordin prezidențial. De la o vreme, poate sâcâit că se tot spune despre el că întinează valorile liberalismului și că subminează instituția prezidențială din interior prin absenteism, intervenționism și inadecvare, Klaus Iohannis a revenit pe micile ecrane în diverse monologuri care-i valorifică statura și „reziliența”. Agenda prezidențială a fost plină de trufandale: a pozat în lider regional, primindu-l „călduros” („Bine ai revenit la București, dragă Andrzej!”) pe președintele Poloniei, lângă care a participat (ca spectator, desigur) la un exercițiu militar multinațional, apoi a butonat calculatorul la summitul formatului București 9, unde a stat de vorbă (online, firește) și cu președintele Statelor Unite. Desigur, prezența militarilor polonezi la exercițiul militar Justice Sword 21 de la Smârdan, Galați, și întâlnirile online cu liderii NATO sunt importante și relevante pentru strategia defensivă a flancului estic al alianței: summitul s-a încheiat cu o lungă și cumva repetitivă declarație a mai multor lideri europeni (nu întâmplător ai unor țări foste comuniste). Subiectul? În principal, agresivitatea tot mai mare a Rusiei care are ca teatru de război și teren de joacă nu doar spațiul fostei URSS, ci și alte regiuni în care are interese (sau simpla dorință de a provoca teroare, panică, derută, dezorientare). Este, se pare, subiectul fierbinte al momentului în discuțiile acelea de dincolo de ușile întredeschise. La exercițiul militar multinațional președintele Iohannis spunea uitându-se prin camera video direct în ochii lui Vladimir Putin: „Când vorbim despre misiuni de luptă, trebuie să fiu foarte clar aici: noi ne pregătim pentru misiuni de luptă de apărare! Este, pentru noi, pe Flancul Estic al NATO, extrem de important să avem forțe bine antrenate, bine pregătite pentru apărare. Noi ne pregătim pentru apărare pe Flancul Estic.” Apărare, să fie clar!
E drept, în acele secvențe nu părea prea relaxat, poate de la proximitatea artileriei. Părea „rezilient”. Cum ar putea fi altfel? Reziliență este un termen din fizică și este o mărime caracteristică pentru comportarea la solicitările prin șoc. Are și o formulă cu care nu vă mai plictisesc. Nu e de mirare că proful de fizică se simte în apele lui tot vorbind despre reziliență. („Trebuie, de asemenea, să rămânem angajați față de partenerii din Vecinătatea Estică, pentru consolidarea capacităților de apărare și sporirea rezilienței lor în fața provocărilor multiple cu care se confruntă,” spune el în declarația făcută după întâlnirea cu președintele Poloniei, zece minute de discurs în care a pomenit de cinci ori reziliența și cât de necesară e.) În limbajul de plastic al politrucilor de azi însă sensurile rezilienței s-au schimbat, preluând ceva din semnificațiile date în traumatologie acestui termen: „capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (emoțional, economic).” Astfel că termenul a ajuns acum să se golească de semnificațiile sumbre și negative, mai precis să se golească emoțional, să devină un fel de formulă fizico-matematică a fericirii post-COVID. Dar sensurile căpătate în ultima vreme de când se tot vorbește despre fondurile europene care ne-ar aduce alinarea și relaxarea după pandemie, îmbinând speranțele cu rigoarea unui plan ferm și a unor măsuri asumate, ei bine aceste sensuri ale rezilienței sunt cu totul noi. Vreme de câteva săptămâni România a bâjbâit să descopere care ar putea fi rețeta ideală a acestei reziliențe pline de speranță. E o rețetă de miliarde dar încă se lucrează la condimente.
Ministrul Investițiilor și proiectelor europene, Cristian Ghinea.
Planul Național de Redresare și Reziliență adoptat în aprilie de guvern (după lupte seculare care au durat câteva luni) a trecut prin redactări succesive la Bruxelles și București întrucât s-a considerat că nu prea era nici de redresare, nici de reziliență. Lista de cumpărături făcută la București le va fi părut extravagantă și risipitoare comisarilor europeni. Ministrul Cristian Ghinea, negociatorul planului pentru România, este însă optimist, rezilient și, desigur, relaxat, deși a bătut potecă încercând să-i convingă pe europeni că românii au imaginea lor intraductibilă despre fericire și speranță. „Suntem pe drumul cel bun” spune el, promițând că România va primi cele 29,2 miliarde de euro (au dispărut, se vede, 800 de milioane pe parcursul negocierilor). Dar pentru a primi acești bani, guvernul trebuie să-și încordeze niște mușchi pe care deocamdată nu-i are. În primul rând, trebuie să plafoneze salariile bugetare, apoi să facă un audit al companiilor de stat și să creeze o instituție care să monitorizeze indicatorii de performanță. De va fi înființată, această (nouă) agenție se va afla sub umbrela secretariatului general al guvernului și va fi mama și tatăl companiilor de stat. Va decide ce se va închide și ce va continua să fie finanțat pentru că e performant. Va aloca și va tăia bani. Va aproba angajările și/sau concedierile în companiile de stat. Va fi judecătorul sindic al unei mari părți a activelor falimentare ale statului. Desigur, cine e suficient de trecut prin viață și vaccinat împotriva bolii râsului știe că în spatele oricărei bune intenții de acest tip se află o căruță de interese de partid și de stat în stat. Dacă controlezi viața și moartea celor mai mari consumatori de bani, controlezi scena politică. Controlezi România cu toate carnetele ei de cecuri europene. Companiile de stat sunt o moară care toacă zeci de miliarde de euro anual. Uneori sunt indispensabile. Alteori sunt falimentare și mari bugetofage. La cârma acestor companii se află din totdeauna oameni de bază ai partidului și a fi prezent (chiar și absent) în consiliile de administrație a rămas una dintre cele mai râvnite sinecuri, după cum rezultă din CV-urile celor mai mulți demnitari. A spune că înființezi un tribunal economic special care dă sentințe capitale sau grațiază după criterii stabilite de cei care conduc acest tribunal nu poate decât să te facă să râzi relaxat, iată un număr bun de stand-up comedy.
### Vezi și... ### Cum se joacă libertatea presei în România și cât contează patronii cu pedigri penalSă fie liniștiți tipii aceia speciali cu salariile lor speciale. Cristian Ghinea negociază pentru ei: fondul de salarii se plafonează și sporurile salariale vor fi punctuale, foarte limitate și „legate de obiective,” anunță el. În fine, România trebuie să reducă emisiile de gaze, să reformeze justiția, sectorul funcționarilor publici, să adopte o nouă strategie anticorupție și, în general, să facă tot ce nu au făcut administrațiile la putere în trei decenii și mai bine de postcomunism ezitant. Dar negocierile sunt pe drumul cel bun și e foarte posibil ca guvernul să primească toți banii. Optimiștii spun că doar România și Italia reușesc performanța de a folosi toți banii rezervați prin Mecanismul de Rezilienţă. Ministrul Ghinea precizează candid: „Există chiar un detaliu important la italieni: jumătate din împrumutul lor merge spre proiecte deja existente.” Haha! Noi ne bazăm, ca întotdeauna, pe proiecte inexistente. România a primit de multe ori bani pe proiecte de carton. Banii au finanțat potemkiade penale: diverse investiții s-au făcut pe hârtie sau cu cheltuieli exorbitante direcționate către companii (de stat sau private) privilegiate. Însuși Dan Barna, viceprim-ministru și președinte USRPLUS, este cercetat de DNA în legătură cu modul în care a folosit bani europeni (se spune că spre profitul familiei restrânse).
De multe ori banii europeni nu au fost primiți tocmai pentru că guvernul, din varii motive, nu trimitea la timp documentația sau uita să depună planuri pentru cheltuirea fondurilor alocate. S-au pierdut bani prin corupție, lene și incompetență. În perioada 2014-2020 România avea la dispoziție 30 de miliarde de euro dar nu a primit decât ceva mai puțin de opt miliarde. Încă de atunci ar fi fost bani pentru toate ambițiile de azi ale ministrului Ghinea: erau bani și pentru reforma administrativă, și pentru infrastructură, și pentru dezvoltare regională, și pentru dezvoltare rurală. Din cele 30 de miliarde pe care urma să le primim runda trecută România nu a cheltuit însă decât 25 la sută. În șase ani, ceea ce spune câtă voință politică au avut guvernele și partidele care s-au perindat la putere.
Există, desigur, speranța ca acum banii să fie folosiți mai bine, asta și pentru că speranța moare ultima. Dar ca de obicei în politică, toți se joacă doar cu speranțele celorlalți. Nu sunt speranțe însă ca raportul maximelor și minimelor salariale de la buget să fie reglat asta pentru că piramida salarială îi are în vârf tocmai pe privilegiații din totdeauna ai sistemului. Asigurarea că salariile bugetarilor rămân neschimbate este de un comic abisal și parcă voluntar: adică toate acele diferențe și inechități vor fi înghețate cel puțin pe parcursul acestui an? Că la buget, după cum se spune, nu se va umbla. Prim-ministrul Câțu promitea de la învestire că se va lupta cu găurile negre din sistem și că va înființa o autoritate (alta) care să facă restructurarea companiilor de stat. Că ce gaură neagră e aia să nu aibă și o radiație Hawking exprimată în salarii de milioane? „Bugetul forţează restructurarea acestor companii. Eu v-am spus de la început, dacă nu vin cu planurile de restructurare, prin buget vom face această restructurare, vor fi forţaţi să vină cu o restructurare a acestor companii,” spunea el la începutul acestui an. Dar restructurarea întârzie, bugetul a fost adoptat și iată! se pare că este nevoie de o altă autoritate care să convingă prima autoritate să analizeze eficiența companiilor de stat.
Pare un fel de a trage de timp. Cine și-ar aprinde paie în cap omorând gâsca cu ouă de aur doar pentru a o face la cuptor cu felii de portocală? Pierderile companiilor de stat nu au fost niciodată haotice, ele au hrănit o armată de funcționari și un întreg sistem birocratic corupt, antireformă, care rătăcește și acum, în plin secol XXI, prin labirintul arhivistic al secolului XIX. Partidele aflate la guvernare s-au certat luni de zile pe posturi mai mici sau mai mari prin ministere și companii de stat și nu au făcut-o doar pentru a cartografia un teritoriu sortit pieririi. Și cu siguranță nu e clar nici acum care companii de stat mai trebuie finanțate, care nu și, cel mai important, care e strategia față de cele falimentare pe mai departe. Așa că toată lumea să stea relaxată. Negocierile pe lista de cheltuieli de 30 de miliarde de euro nu s-au terminat și chiar dacă aceste obiective ar fi bătute în cuie nu există nicio garanție că vor fi și puse în practică. România primește de mai bine de 14 ani bani de la UE tocmai pentru toate acestea (socotind și programele de pre-aderare) și nu s-a clintit nimic. Numărul bugetarilor a crescut din octombrie 2020 până în februarie 2021 cu nouă mii. În noiembrie 2019 numărul salariaților la stat era mai mic cu 14 mii. Miile de bugetari în plus or fi în agențiile acelea care trebuie să evalueze eficiența companiilor de stat.
Așadar, relaxați-vă! De pe 15 mai vă puteți scoate și măștile. Și chiar merge să vedeți teatru adevărat, nu parodiile de la știri. Președintele a venit cu sacul de vești bune pentru toți: după un an și mai bine de măsuri haotice a căror eficiență este și acum neclară, oamenii pot reveni cu prudență la o oarecare normalitate. Se pot relaxa, dar cu măsură. Cum ar veni simțiți-vă bine dar fiți pregătiți. De valul patru sau cinci, cu care ne amenință șeful DSU, Raed Arafat, nemulțumit de glumele cazone ale președintelui. El nu ar renunța la mască și nici nu ar merge să petreacă chiar dacă e vaccinat: „dacă mă invită cineva în spațiu închis, aș spune că încă mai aștept. Dacă mă invită la o masă în spațiu închis, să stăm să mâncăm la o masă, să discutăm... Este cu totul altfel. Este contactul,” spunea șeful catastrofelor într-un interviu televizat. Dacă ar fi după el, relaxarea devine mai periculoasă după ce te-ai vaccinat iar între relaxare și starea de alertă nu diferă decât culoarea măștilor.
După cum se vede, veștile bune ale rezilienței se suprapun celor și mai bune ale relaxării. De ce nu? România a inventat o stare nouă de alertă care se numește relaxare prin reziliență. Căci, cum spuneam, reziliența este o măsură fizică și poate fi calculată. Ea măsoară cât efort depui pe centimetru pătrat să rupi un material. După cum vedeți, e inclusă și relaxarea aici
*Opiniile autorului nu sunt neapărat cele ale Europei Libere.