România: Voturi de hârtie

Cifrele. Mai întâi să vedem ce spun cifrele. Nu acelea din sondajele de opinie, folosite în campania electorală mai degrabă numerologic, pentru ghicitul în cărțile de tarot și pentru exerciții kabbalistice. Acum avem cifrele exacte ale scrutinului din 6 decembrie. Putem face, la început, puțină aritmetică electorală. Mai apoi, o trigonometrie a puterii.

Câștigător? Cel mai mare partid: al celor care nu participă. 68% din electorat au preferat să stea acasă. Asta înseamnă că la alegeri au participat mai puțin de șase milioane de oameni, dacă socotim că România are 18,1 milioane de alegători, cum se încăpățânează să susțină Autoritatea electorală permanentă (în pofida recensămintelor și a bunului simț statistic: la un spor demografic negativ în ultimii treizeci de ani nu putem avea tot atâția alegători ca în 1990). Dintre voturile exprimate, ceva mai mult de un sfert au luat, fiecare în parte, PSD și PNL, adică 9,5 procente respectiv 8,3l procente din totalul alegătorilor. USR a luat puțin peste 5%, AUR circa 3 la sută și UDMR puțin sub doi la sută. Acestea sunt adevăratele procente, nu cele scrise pe tortul festiv. Imaginați-vă cum se bat pe feliile acestui tort sărac și cu prea puține cireșe câștigătorii alegerilor, gata de sacrificiu pentru orice firimitură!

Da, cifrele sunt plicticoase și, pentru mulți, inexpresive. D-aia au contabilii o faimă proastă. Însă orice statistică de felul acesta are în spate oameni. Iar jocul cifrelor ne invită la o meditație pe marginea democrației celor puțini. Președintelui Iohannis îi plăcea să aducă mereu în discuție nereprezentativitatea fostului legislativ. Alibiul perfect pentru actul sinucigaș de a convoca alegeri într-o perioadă nefastă. Din punctul de vedere al președintelui, fostul legislativ era un organism străin pe punctul să declanșeze septicemia în corpul social. Nu mai reprezentă, spunea el, voința poporului. S-a dovedit că avea, parțial dreptate. Dar și greșea fundamental. Dacă au fost legi pentru care parlamentarii s-au bătut până li s-au însângerat gurile și pumnii au fost cele care le acordau privilegii. Mereu grăbiți și neatenți când venea vorba despre drepturile celor care-i aduseseră în parlament, erau în schimb foarte grijulii să adopte legi cu dedicație și să-și aducă aproape familionul ca să-l îmbete cu ceva tărie a puterii. Când nu făceau toate acestea, își pierdeau vremea cu proteste teatrale și zgomotoase care se spărgeau ca niște valuri picturale de inerția și platitudinea colegilor mai versați și cu simțul de fiară politică mai antrenat. Parlamentarismul românesc a pierdut din relevanță cu ajutorul tuturor partidelor care au alternat sau au cochetat cu puterea. Cu greu se poate vorbi despre diferențe doctrinare, iar harta politicii e gri după ce atâtea demisii și dezertări au amestecat haotic culorile politice.

Nu e de mirare că alegătorii sunt în plin solipsism democratic: nu mai știu să exprime sau să producă valori democratice și nici să le repereze în textura societății. Și-au pierdut gustul și mirosul după ce gramatica democrației s-a umplut de excepții și derogări, iar semantica bunul simț a fost supusă perversiunilor retorice de partid și de stat. Nu doar clasa politică și-a schimbat polaritatea și configurația prin traseism, demisii, amnezii și deliruri de putere, ci electoratul însuși a pierdut șirul amăgirilor și dezamăgirilor și a decis să-și facă dreptate de unul singur. S-a alienat de la propriul destin. Alegerile au fost profund viciate nu doar de teroarea psihologică exercitată de o politică antiepidemică greșită, pe alocuri iresponsabilă, de paternalismul habarnist al guvernului, uneori aspru și lipsit de empatie alteori comic, dar și de incapacitatea clasei politice de a se schimba, de faptul că a ajuns să nu mai existe nicio diferență specifică între nișele politice, de sentimentul alegătorului de rând că, orice ar alege, rezultatul îi va curge tot lui în cap. Graba indecentă cu care au fost organizate alegerile deși garnisită de discursuri despre pericolul tot mai mare al pandemiei, lipsa de imaginație a ofertei electorale, absența oricărei dezbateri și a celui mai mic semn că politicienilor le pasă și de altceva decât de câștigarea mandatului de parlamentar, că viețile votanților au un preț mai mare decât hârtia unui vot, senzația că li se rezervă mereu rolul de fitoplancton în marele lanțul trofic al puterii, toate acestea i-au făcut pe oameni s-o ia razna.

Nu mai au încredere în politicieni și votează anapoda sau, cel mai adesea, nu votează. Nu doar politicienii, dar și alegătorii au devenit nereprezentativi. Absenteismul nu e neapărat o atitudine civică, de revoltă împotriva unor politicieni trecuți prin toate băile de nămol posibile. De multe ori e vorba despre banala, mortala comoditate. Oamenii știu că totul curge. Unde curge nu mai contează. Se prea poate, de asemenea, ca absenteismul să fie un efect al psihozei virale, mai ales că, în ultima vreme, altarul democrației s-a umplut de batiste de unică folosință. Unii, nu puțini, au preferat să nu meargă la vot pentru că sunt convinși că nu contează: indiferent cum ai vota, ies tot ei. Pe de altă parte, dacă sunt convinși să meargă la vot, votează în dorul lelii sau preferă să-și investează frustrarea, nemulțumirea, neputința în partide sau candidați obscuri, fără nicio șansă. Din voturile valabile dar date pe candidați situați sub pragul electoral (4,61%) faci două partide AUR sau un USR. Sunt voturi care se redistribuie conform algoritmului electoral către partidele pe care nu ai fi vrut în ruptul capului să le girezi. Nu te vor reprezenta niciodată, asta în cazul în care știi cum ar arăta cel care să te reprezinte. De regulă, circulația voturilor în natură corespunde celei a umorilor în mintea alegătorilor. Un gest sau o afirmație poate demola la bază orice construcție politică. Grupul tot mai mare al absenților, cu tot cu doctrinele lor politice (că au și ei) reprezintă cel mai mare partid de masă de după Revoluția din decembrie.

Așadar se poate discuta în fel și chip despre cât de reprezentativă este clasa politică românească, în niciun caz pe ton serios. Căci ea este reprezentativă pentru doar un sfert din populație (voturile exprimate minus cele anulate, minus cele date candidaților fără șanse) iar cei care vor avea majoritatea în parlament vor reprezenta ceva mai mult de jumătate din această pătrime. Faceți matematica acum: guvernul va avea susținerea teoretică a 15% din populație. Și acum paradoxul grămezii: de la câte procente devine legislativul o imagine a voinței populare? Cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi votat două treimi din electorat, nu una? În ce măsură s-ar fi schimbat proporțiile și cât de relevante ar fi fost?

Ca și la alegerile locale, independenții și nou-veniții au fost stigmatizați pentru că strică jocul democratic și introduc imponderabile într-o ecuație al cărei răspuns fusese scris înainte de a fi enunțată. De astă dată tirul s-a îndreptat către o formațiune care a planat sub radare, la firul ierbii, mânjindu-și aripile de țărână și noroi. Alianța pentru Unirea Românilor este o apariție bizară care a avut o ascensiune inexplicabilă, pusă de unii pe seama nemulțumirii și a rapidei circulații a propagandei neaoșiste în ecosistemul digital și prin subteranele din Bucegi. În primul rând, șochează structura acestui partid format (în bezna oricăror criterii unificatoare) din intelectuali dubioși și/sau scorțoși, oameni de bine, „antrenori de genii”, militari în retragere, condamnați penal și clovni dacopați. Apoi structura electoratului în care prevalează reprezentanți ai unui segment din diaspora care, de la depărtare, pare să fi pierdut simțul proporțiilor. Erau mari așteptările de la diaspora: circulă și acum fotografiile unei Piețe a Victoriei cucerită de diasporeni. Mulți dintre cei din țară se așteptau ca diaspora să însemne schimbarea. Se pare că lucrurile sunt mult mai nuanțate. Nu era pregătit nimeni de șocul cultural al unei diaspore pestrițe, formate, pe alocuri din pâlcuri resemnate și absenteiste și din batalioane îndârjite, radicalizate, care își răzbună prin vot frustrările unei existențe sumare pe o piață a muncii dură, plină de peripeții nu doar birocratice.

Ca și leadershipul partidului, și electoratul acestuia este amestecat. Politicienii acestui partid au făcut ceea ce partidele celelalte nu mai fac de multă vreme (de frică sau lașitate): batalioanele lor de asalt au bătut țara în pas de gâscă, au făcut campanii de ajutorare, au construit, au instruit, folosind manualele de maniere publice ale părinților spirituali. Au fost ajutați în aceste eforturi și de BOR care a găsit în ei vârful de lance cu care și-i pedepsească pe cei vinovați de eșecul referendumului pentru familia tradițională. Bazinul lor electoral este un ocean față de picăturile de apă ale celorlalți. Nu vă uitați la rezultatele referendumului ci la graficul prezenței la vot. Se spune despre alegătorii AUR că sunt victimele aroganței politicienilor, influencerilor și vânzătorilor de iluzii din mainstream-ul societății. Cei care-i clasificau drept știrbi și lombrosieni, simpli și naivi, marginali și irelevanți. Un discurs de genul acesta care nu face decât să mortifice și atomizeze trama socială este caracteristic lâncezelii de pe rețelele de socializare, în bule de amici virtuali care învârt aceleași opinii și se radicalizează din fotoliu. Iar numărul acestor hacktiviștii s-a mărit în perioada muncii de la distanță. La fel și radicalizarea virtuală împotriva celor care susțin și promovează incorectitudinea politică sanitară. Cu toate acestea vreme de aproape zece luni singurii care au putut schimba idei și socializa au fost tocmai cei din secta care contestă politicile guvernamentale de combatere a virusului. Nu le-a folosit la nimic comunicare. Un dialog al spaimei milenariste, amalgamând elemente ale realității cu halucinații, mai ales după ce s-a descoperit că mare parte iluzia protecției era doar electorală, că dezinfectanții sunt improprii, iar măștile „neconforme”, că izoletele sunt inutile, că secțiile de terapie intensivă sunt niște improvizații ca să dea baștanii partidului bine în statistici, că putem risipi miliarde pe halucinații electorale de masă, dar nu putem construi un laborator farmaceutic (nemite un spital!) de talie europeană, că promisele tablete pentru învățământul de acasă fie nu există, fie au fost achiziționate la suprapreț, fie sunt inutilizabile. De asemenea, ethosul protestatar al votanților marginali a fost alimentat de falimentul micilor afaceri, de șomaj și sărăcie, tocmai în perioada în care guvernul constata cinic o creștere economică și că nivelul de trai al românului îi asigură coșul zilnic și ceva în plus. În ce partid parlamentar s-ar fi putut regăsi cei astfel (dez)iluzionați?

Dar bizareria merge mai departe: noul partid (are un an și câteva zile) a primit la alegerile locale pentru primari mai puțin de o treime de procent. A crescut așadar mai ceva ca Făt Frumos de treizeci de ori în două luni. Oamenii nu s-au îndreptat către Partidul România Mare, aspirator de xenofobi, conspiraționiști și național-comuniști, semn că harta psihică a votantului AUR este cu totul alta. E posibil, așadar, ca vectorul esențial să fi fost campania militară purtată împotriva măsurilor anti-pandemie din corturi instalate în Piața Victoriei, din buncărele internetului și din batalioanele antimaskerilor și antivaxxerilor adunate prin piețe, polarizând o populație altminteri gregară, zăpăcită de știrile oficiale contradictorii și pornită într-o cruciadă a celor simpli, galvanizați de teorii conspiraționiste, spaime milenariste și spasme apocaliptice. Dar e oare doar atât? Comentatorii, analiștii și politologii citesc stupefiați documentele acestui partid de parcă ar fi descoperit un nou linear cretan imposibil de descifrat. Se amestecă acolo mulți dragoni și multe grohotișuri imaginare, traume acumulate în lunga istorie a fenotipului, martirii și trădări încă indescifrabile din punct de vedere moral, de vreme ce moralitatea a fost și ea compromisă de treizeci de ani de afazie culturală: familie tradițională, valori creștine, ordine, neam și sânge. Nu știi cine ar profita mai mult analizând discursul noului partid: antropologii, politologii, psihiatrii?

Au profitat în primul rând liderii partidului. S-a spus că au câștigat inimile și voturile prin mesajele simple și de impact traco-getic despre excepționalismul poporului, despre biserica din suflete, că au câștigat voturi pentru că au promis „gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară” și „căldura pe care ne-o dă gîndul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam”, după cum spune rapsodic unul dintre arhanghelii Alianței, Sorin Lavric. Dublul doctor (că e și medic, și doctor în filosofie) Sorin Lavric este veriga slabă a lanțului de autoritate în partid. Deh, asta e soarta gânditorilor. El a fost un răsfățat al intelectualității așa-zis de dreapta, și-a dat un doctorat tutelat de Liiceanu, care i-a și publicat lucrarea la Humanitas. Lavric a fost angajat ani buni acolo, a lucrat la România literară, publicând cronici și eseuri, în fine, are o biografie intelectuală beton ceea ce ne arată că în România nu trebuie să te ferești doar de cei care-și fură/plagiază diplomele. Problema lui Sorin Lavric nu este doar că a fost girat de boierii minții de la București, ci și că, în ciuda progresivei deteriorări morale, a găsit loc să se desfășoare editorial și profesoral. Cartea care face acum furori pentru că îi exprimă în mod prețios ridicol misoginia și homofobia a fost publicată acum aproape doi ani de o editură cunoscută și prestigioasă. A fost chiar recenzată, vag ironic, în paginile gazetei la care lucra, România literară, (una dintre recenzii fiind scrisă chiar de o femeie ciudat de înțelegătoare față de misoginismul aproape patologic al „filosofului”) Chiar și azi se găsesc unii care să-i scuze greșalele, spunând că, de fapt, la ce te poți aștepta de la o carte de ficțiune? Oricum, Sorin Lavric poate răsufla ușurat: chiar dacă a fost dat afară de la România literară și din Uniunea Scriitorilor, a intrat în Senat de unde-și poate combate colegele pentru transgresiunile lor vestimentare. Este linșat public de inși care ei înșiși au probleme morale și a fost dat afară din instituții care au ele însele istorii de transgresiuni etice (când și unde și-a făcut Uniunea Scriitorilor o radioscopie a maladiilor politice care au incapacitat-o de-a lungul ultimilor 75 de ani? I-a dat afară pe politrucii care semnau omagii prin presa comunistă? I-a înfierat cu comunicate urzicate pe membrii lideri ai partidelor naționaliste? A făcut vreun proces-spectacol pentru Gabriela Firea, membră USR (adică a Uniunii Scriitorilor din România), care, slavă domnului, a scris și făcut multe afirmații poate la fel de rușinoase ca ale lui Sorin Lavric? Dar Uniunea Scriitorilor, ca și Academia, nu a excelat niciodată la moralitate decât prin ambiții și retorică.)

Avem, așadar, un parlament în care nișele de supraviețuire au o zidărie inexpugnabilă: prea multe săbii care nu încap în aceeași teacă a guvernării. UDMR nu va guverna cu AUR, PNL nu concepe conviețuirea cu PSD, iar PSD cu USR. Negocierile pentru numirea prim ministrului nici nu au început că s-au încheiat. PNL va lua partea leului și, eventual, le va da celor de la USR un post-două, să simtă și ei gust de carne de alegător, că prea sunt naivi și se hrănesc cu aerele pe care și le dau. PSD e pregătit de hibernare. Nu trebuie să facă mai mult. Atracția gravitațională îi va aduce îndărăt pe dezertori. Și nu numai. E ca amfibianul acela mexican, axolotl, zice-se nemuritor, pe care o dereglare de natură hormonală îl face veșnic tânăr și ferice. Mai mult, indiferent ce membru sau organ (chiar și inimă, sistem nervos, ochi) pierde, acesta se regenerează în câteva luni. Apariția AUR la periferia politicii i-a făcut pe mulți să uite că PSD a câștigat cele mai multe dintre puținele voturi. Hipnotizați de adunătura de torționari, generali, securiști, profesori heideggerieni și noicieni, oameni de bine și de rău din AUR, puțini mai văd periferic cum PSD se așază pe burtă, în poziție de așteptare: așteaptă să explodeze bombele plantate în economie. Nu e în comă, cum ar fi vrut președintele. Își face doar siesta.

*Opiniile autorului nu sunt neapărat cele ale Europei Libere.