Fiindcă le cunosc de aproape trei decenii – şi nu doar din scris! – pe toate trei autoare, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş şi Simona Popescu, le-am citit Poveste(a) despre prietenie, Editura Şcoala Ardeleană, 2020, cu strângere de inimă, iar unele pasaje din secvenţa Amintiri, frici şi alţi demoni – cu un nod în gât („Am trăit de multe ori ca o frunză pe apă şi chiar dacă nu m-am plâns, Rada a văzut şi a simţit lucrul ăsta. Ştii, adeseori mi-am spus că ea a fost copila minunată care a trăit, nemeritat, într-o familie nebună, care a umplut-o de frici şi de demoni, de care n-am putut s-o apăr cum aş fi vrut şi cum ar fi trebuit”). Mare curaj, să te mărturiseşti public ca fiinţă în carne şi [Dürer]oase, după ce că ţi-ai creat o imagine în societate & lumea literelor; e şi mai greu să-i spui aproapelui tău ce mult ţii la el.
De la Sanda Cordoş citire: „Să fie văzută îi place şi Simonei, deşi, cred, într-un registru diferit. Ea vrea să rămână în propria ascunzătoare, în propria casă, pe care ar vrea s-o transforme într-o lume. Ruxandra, dimpotrivă, umblă mult, explorează, vrea să transforme lumea în propria casă. Dincolo de tot ce le desparte (…), amândouă sunt personalităţi puternice, inventive, originale şi libere până la a fi nărăvaşe”. Şi acum, dinspre Simona Popescu: „Sanda Cordoş şi Ruxandra Cesereanu sunt astăzi persoane publice, scriitoare, profesoare foarte respectate în mediul literar, universitar şi nu numai. Dar pentru mine ele sunt nişte fete. Nişte fete extraordinare, Rux şi Sănduca, aşa cum le alint eu. Fără vârstă, cu structura adolescentă. Ne leagă spiritul tinereţii”. Nu în ultimul rând, Ruxandra Cesereanu: „De-a lungul anilor, Sanda a fost unul din interlocutorii mei favoriţi tocmai prin puzderia de nuanţe emoţionale şi intelectuale pe care prietenia noastră le-a îngăduit mereu. (…) Prietenia mea cu Simona a crescut cam pe când aveam amândouă în jur de patruzeci de ani. Era limpede că intuiam una despre cealaltă ceva specific şi aparte. Aveam amândouă ceva iremediabil nostalgic şi infantil, eram încă nişte fetiţe, chiar dacă în acelaşi timp eram, fireşte, cum altfel, nişte femei mature şi sobre”.
Există cel puţin un precedent fericit al acestei „scrieri încrucişate” – mă refer la volumul lui Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, doar că în cazul acesteia e vorba de relaţia „maestru vs discipoli” –; cu atât mai temerară mi se pare Poveste(a) despre prietenie, clădită pe ideea că – de la Simona Popescu citire – „Adevărata şi reala prietenie e un dar preţios. Te îndeamnă să fii ceea ce eşti. Dar… cineva te alege tocmai pentru că eşti cum eşti!”
27 septembrie ’21