Primul a fost poetul ieşean Nichita Danilov, cu el s-a făcut pocinogul proiectului Scriitori fără frontiere, proiect al Institutului pentru Iniţiative Culturale şi Educaţionale, în parteneriat cu Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Editura Cartier, cu sprijinul Ministerului Culturii din Republica Moldova.
Invitatul lunii aprilie a fost romancierul & scenaristul ieşean Lucian Dan Teodorovici (n. 1975, Rădăuţi, Suceava), director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi, manager al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) și coordonator al colecției „Ego. Proză” de la Editura Polirom – cele două întâlniri având loc, prima la Muzeul Naţional al Literaturii Române Mihail Kogălniceanu din Chişinău, miercuri, 26 aprilie, şi cea de-a doua, în seara zilei de joi, 26 aprilie, la Librăria din Centru. Memorabile, ambele întrevederi; dacă dau, mai jos, link-ul celei de-a doua, e pentru că discuţia de la librărie a avut şi un element surpriză, autorul citind pe final un fragment inedit dintr-un roman în lucru, pe care-l veţi regăsi pe final, imediat ce vedeţi filmul întâlnirii.
* * * * * * * *
Dudu
Câteva flori minuscule apăruseră pe numai patru dintre cele douăzeci și șapte de ramuri mari ale cireșului. Le numărasem doar pe cele care se-ngroșaseră măcar cât brațul bunicului, ălelalte mai mici nu meritau să-mi exersez aritmetica pe ele. În plus, dacă luam în calcul crengi cât brațul bunicii sau chiar și mai subțiri de-atât, sigur ar fi fost mai mult de-o sută, iar pe mine mă durea gura să număr peste sută, mă scotea din minți să tot zic cuvântul „sută”: o sută unu, o sută doi, o sută trei, o sută nouă. Iar dup-aia devenea și mai greu: o sută douăzeci și cinci, o sută douăzeci și șase, o sută șaptezeci și nouă. Atâtea cuvinte! De-aia, dacă eram nevoit să număr peste sută, preferam să țin minte că am pus prima sută deoparte și o luam de la capăt, cu unu. Și-apoi, dacă treceam și de a doua sută, o puneam și pe aia deoparte și tot de la unu o luam. N-am ajuns încă niciodată la o mie, n-am reușit să număr mai mult de șapte sute șaizeci și șapte, de fapt până la șaizeci și șapte, că lăsasem deoparte alea șapte sute. Dar cândva, poate în vara care urma să vină sau cel târziu un toamnă, eram destul de hotărât să depășesc și mia aia care deja mă făcea să fiu supărat pe mine uneori. Tocmai fiindcă n-o rostisem vreodată într-o socoteală normală, în care să nu sar nici un număr. Mai spusesem cuvântul uneori, la grădiniță chiar am fost pedepsit că i-am spus Nicoletei, care vai ce mă supăra cu piedicile ei venite de nicăieri, că-i dau o mie de pumni în cap și că ar merita chiar și un catralion de pumni, doar că n-o să mă obosesc eu să fac asta, căci un catralion e mult mai mare chiar și decât o mie de mii. Bine, nu pentru asta m-a pedepsit tovarășa educatoare, ci pentru că m-a auzit când i-am zis Nicoletei un cuvânt interzis, care însemna că nu are destulă minte. Dar am vrut doar să dau un exemplu despre cum am folosit numărul o mie. Și l-am mai folosit și-n alte dăți, dar niciodată într-o socoteală de la unu la o mie, fără să sar vreun număr.
Douăzeci și șapte minus patru fac douăzeci și trei. Douăzeci și trei de ramuri mari de cireș n-aveau pe ele nici o floare, doar niște încercări de a face frunze, oarecum verzui, abia picurate cumva pe coaja maronie a crengilor. Dar n-avea așa mare importanță: patru erau de-ajuns, gata, mi-era clar că
venea primăvara, chiar dacă merii, perii, prunii, vișinul care crescuse greșit și stătea acum răsturnat pe jumătate peste gardul către mătușa Veronțea, plus cei doi gutui încă nu scoseseră nici măcar urmă de floare. Mie mi-era cald și bine, soarele nu mai rânjea cu dinții ăia ascuțiți care mă obligau să port căciula cu urechi lungi, atât de lungi încât le înfășuram în jurul gâtului pe post de fular. Și mi-era poftă de lobodă cu smântână.
Și tocmai când mă gândeam că, mamă!, ce poftă mi-e de lobodă cu smântână, de peste deal a năvălit Dudu, un copil de care mă cam feream, că înjura mult și bunica-mi spusese să am grijă cu toți vagabonzii ăștia. Dar Dudu țipa și, culmea, a intrat prin spărtura din gard chiar în grădina noastră. Mai întâi l-am auzit, iar când l-am auzit, încă nu știam că e Dudu, căci nu prea vorbeam cu el, cum am spus, așa că nu-i cunoșteam vocea. Dar apoi a început să se zărească alergând la vale printre copaci și atunci am văzut că e Dudu. Și mai ales am văzut că era complet gol, iar când a ajuns mai aproape de cireșul sub care stăteam, am văzut că era plin de funingine, chiar și pe față.
Dudu a trecut pe lângă mine, a alergat răcnind mai departe, la vale, până la ușa de la șură și a început să tragă de ea. După puțin timp, bunica a deschis ușa, dar Dudu și-a continuat alergarea, trecând pe lângă ea ca și cum n-ar fi fost acolo. Curând, răcnetele lui se auzeau din stradă, dar ele erau acum acoperite de strigătele bunicii. Dănuț! Dănuț! Și iarăși: Dănuț! Ăsta eram eu. Și brusc mi-am dat seama că bunica era speriată la culme că am pățit eu ceva, așa că m-am ridicat de pe pătura de sub cireș și am făcut câțiva pași spre marginea livezii, acolo unde bunica mă putea vedea. Și de-acolo i-am făcut cu mâna, iar ea s-a liniștit. Dar, în toată povestea asta, mie cumva gândul îmi stătea doar la lobodă.
În grădina vecină a ieșit apoi și mătușa Veronțea, care a strigat peste gard către bunica:
– No, șcio stalosia?
– Ia ni znaiu, i-a răspuns bunica. Un hlopeț nebun a trecut z’menea golîi i pișou na ulițu.
Vorbeau în ucraineană, dar nu-mi prea păsa, că înțelegeam perfect ce-și spun. Mătușa o întrebase pe bunica ce s-a întâmplat, iar bunica îi spusese: „Nu știu. Un copil nebun a trecut gol pe lângă mine și s-a dus în stradă”.
Cu mine bunica nu vorbea foarte des ucraineană, încerca să mă învețe româna, așa încât să nu-mi fie greu la școală, când avea să vină vremea. Dar cu celelalte cinci surori ale ei și cu bunicul, numai așa vorbeau. Nici bunica, nici bunicul nu erau chiar ucraineni. Mama bunicii fusese ucraineancă, iar tatăl ei, român. Mama bunicului fusese de asemenea ucraineancă, iar tatăl lui, român. Doar că bunica vorbea de-acasă ucraineană și română, pentru că limbile astea le știau copiii din satul ei, iar bunicul vorbea de-acasă rusă și română, căci limbile astea le știau copiii din satul lui. Așa că limba lor comună devenise un amestec de română, rusă și ucraineană, căruia ei îi ziceau simplu „ucraineană”. Limba asta unică, pe care eu o înțelegeam bine, era folosită de bunica, așa am zis deja, și cu mătușile. Poate un pic mai golită de cuvinte rusești, dar pe mine nu mă durea capul de asta, căci habar n-aveam oricum care cuvinte erau ucrainene și care rusești. Ba, ca să fiu sincer, nici care erau românești nu deslușeam pe deplin, căci printre copiii de pe stradă era și Vanea, care era lipovean și vorbea rusă, dar și Micu, care era român, dar învățase ucraineană de la bunica lui, așa că și în jocurile noastre ne foloseam uneori de limba asta specială. Și era în regulă, nu trebuia să știm care parte era în română, care în ucraineană și care în rusă, de vreme ce nici pe ceilalți copii nu-i prea durea capul de asta, căci ne înțelegeam între noi și totul mergea ca uns.
Dudu încă răcnea în stradă, așa că bunica și mătușa Veronțea s-au dus la el. Eu, cu toate că aveam o poftă nebună de lobodă, m-am luat după ele și, când am ajuns la poartă, m-am așezat pe bancă
și l-am ascultat pe Dudu răcnind. Bunica și mătușa Veronțea, pe care o chema Veronica, de fapt, dar în ucraineană nimeni nu zicea Veronica, ci Veronțea, s-au dus spre Dudu și au început să-i vorbească. Între timp ieșiseră și Tanti Lica, Tanti Rodica, dar și Mihai, Savin și Dan, trei dintre cei nouă copii ai lui Tanti Lica, precum și Lăcrimioara și Adriana, două dintre cele trei fete ale lui Tanti Rodica. Și toți vorbeau deodată cu Dudu cel gol și pictat cu funingine, iar eu nu pricepeam nimic, auzeam doar răcnetele lui și mă uitam, așa, la ei toți. După care am văzut-o pe bunica ducându-și ambele mâini pe obraji, dând din cap și spunând „Oi, oi, oi!”. Și mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău de tot.
Pe Dudu l-a acoperit cu o pătură tanti Rodica și l-a dus în casa ei. Eu am întrebat-o pe bunica:
– Da’ ce-a pățit?
Iar bunica mi-a spus:
– Trebuie tu să știi tot!
Și a intrat, alergând, în curte. După un pic de timp, a ieșit cu o găleată în mână. Și tot cam atunci au început să iasă din curțile lor, cu găleți în mână, Tanti Rodica și Tanti Lica, dar și Mihai și Dan. Iar pe Savin l-am văzut ieșind de la Micu din curte, nu observasem când s-a dus acolo. În spatele lui Savin era Micu, iar în spatele lui Micu erau părinții lui, Nenea Aurel și Tanti Ghenea, căreia bunica îi zicea Cumțea Ghenea, amândoi cu câte o găleată în mână. Și toți au început să alerge spre colțul străzii.
Eu i-am privit de pe bancă până când au ajuns la colț și au luat-o cu toții spre deal, acolo unde locuia Dudu. Și privind așa în lungul străzii, nici n-am observat când lângă mine s-a așezat Micu, care m-a împins cu șoldul și mi-a zis:
– Dă-te mai încolo.
M-am dat. Micu a scuipat cum numai el, dintre toți băieții de pe stradă, știa s-o facă, adică printre dinți și drept, de parcă ar fi tras cu o praștie la țintă. Și-apoi a zis:
– Prost îi Dudu.
Ăsta era un cuvânt interzis, dar îl foloseam și eu des, atunci când nu mă auzeau bunica sau tovarășa educatoare. Acum însă cumva nu mi-a venit să zic la fel, că mi-era un pic milă de Dudu, dar nici să-l contrazic pe Micu nu puteam. Așa că i-am spus:
– Îhî. N-are destulă minte. Umblă gol așa, aiurea, prin sat.
Doar că Micu s-a uitat la mine ciudat și a dat din cap, apoi a scuipat iarăși printre dinți.
– Bă, boule, a luat foc! I-au ars hainele pe el, de-asta s-a dezbrăcat.
Nu-mi trecuse o clipă prin cap așa ceva, de-aia m-am uitat foarte mirat la Micu.
– Ce, crezi că a vrut să umble așa, gol, că i-a plăcut? a continuat prietenul meu. Nu ți-a zis Savin? A dat foc la paie, în șură, că a vrut să vadă dacă se aprind. Și s-au aprins al dracu’, ca paiele. Dudu s-a uitat ca prostu’ cum ard paiele și nici n-a văzut când a luat foc și casa. Arde acuma, de-asta au fugit toți cu căldările. Numa’ că prostu’, când a văzut că arde casa, și-a dat seama că frate-su ăla mic e în leagăn înăuntru. Și a intrat după el. Da’ n-a apucat să ajungă la frate-su, că i-au luat foc hainele. Și de-aia a ieșit urlând și și-a aruncat hainele de pe el.
– A venit peste deal, prin grădina mea, am zis.
– Mda, a zis Micu. Prostu’!
După care s-a ridicat și a zis că pleacă acasă, că are trei porcușori și un țipar prinși de dimineață cu undița la Apa Sucevei și i-a pus în vana cu apă de ploaie, să vadă cât trăiesc acolo.
– Vrei să vii să-i vezi?
Am dat din cap că nu, pentru că mie nu-mi plăceau decât peștii prinși cu mâna, nu cu undița. De ăia prinși cu undița mi-era milă, că aveau gurile crăpate sau uneori chiar și un ochi scos. Pe ăia prinși cu mâna îi țineam și eu, doar că nu în vană, ci într-un borcan de murături. Bun, borcanul ăla era gol când puneam peștii în el, doar că peste iarnă era umplut cu murături. Acum, sincer s-o zic, chiar dacă peștii mei erau întotdeauna doar dintre cei prinși cu mâna, nu câștigasem niciodată concursurile noastre. Făceam concursuri dintr-astea, țineam pești ca să vedem ai cui trăiesc mai mult. Dar ai mei, chiar dacă n-aveau gurile crăpate sau ochii scoși, tot mureau primii, deși le puneam atât de multă pâine și mămăligă, că nu se mai vedeau, abia aveau loc să mai înoate. Uneori puneam și câte cinci bucăți mari de pesmet și jumătate de mămăligă, dar tot mureau. Asta-mi provoca o mare ciudă, nu înțelegeam cum peștii mei, tratați cu milă, mureau continuu primii. Dar e deja altă poveste și n-am chef s-o zic acum.
Lui Micu nu i-am zis că mi-era milă de peștii lui, am dat doar din cap că nu vreau să vin să-i văd. Așa că el a plecat, iar eu am rămas pe bancă, privind strada ba spre colțul unde dispăruseră toți cu gălețile, ba în partea ailaltă. Apoi am început să mă plictisesc și mi-am amintit că Micu știe să scuipe ca nimeni altul, așa c-am luat la țintă părul din fața casei și l-am scuipat printre dinți din toate pozițiile, până m-am umplut și eu de scuipat și mi-am dat seama că mi-e deja tare foame.
Am intrat în curte și am început să caut prin bucătărie. Nu am găsit decât niște chișleag și niște lapte acru, plus resturile de la ieșnița de dimineață, pe care n-am apucat s-o mănânc. Mi-am pus chișleag într-o cană și am mâncat toată ieșnița. Și-abia când am terminat, am auzit-o pe bunica reintrând în curte. Am ieșit din bucătărie: era roșie toată, cu părul vâlvoi. Și, mai rău de-atât, plângea. Am venit spre ea și am îmbrățișat-o, căci îmi dăduseră și mie lacrimile. Ea m-a mângâiat pe cap mult timp, mult de tot. Chiar și după ce ne-am așezat pe treptele din fața ușii, a continuat să mă mângâie pe cap și să plângă.
N-am vorbit prea multe, ba chiar n-am vorbit deloc. Doar când m-am plictisit stând așa, am rugat-o să-mi facă niște lobodă cu smântână la prânz. Iar ea a zis că-mi face și m-a îmbrățișat iarăși.
Lucian Dan Teodorovici