„O mlaștină de corupție, indiferență și lăcomie”. Așa este descris în presa occidentală documentarul Colectiv, regizat de Alexander Nanau. Pelicula a câștigat premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul internațional de la Zürich stârnind puternice emoții printre critici și spectatori. Un film în care eroii principali sunt nu doar cei dispăruți sau cei abias rămași, dar și frica, incompetența, prostia și corupția criminală care, cu toate, ne sapă viitorul la rădăcină. Filmul este o radiografie a tragediei de la Colectiv și a urmărilor acesteia, istorie care demantelează până în cele mai adânci straturi detritusul comunist de corupție și nepăsare care s-a depus pe arterele unor structuri îmbătrânite în rele. Realizarea filmului este singurul proces în care s-a ajuns la condamnarea definitivă a celor vinovați. Altminteri procesul penal trenează și, ca o nadă putredă, lasă să scape pești tot mai mari. Aceștia unde alt să se ducă? dacă nu tot în apele acelea în care naufragiem cu toții.
Tragedia de la Colectiv, care a reconfigurat scena politică în 2015, transformându-l pe Victor Ponta pentru o vreme în notă de subsol și aducând în Palatul Victoria tehnocrații lui Klaus Iohannis, nu a lăsat alte urme decât încă o datorie morală a cărei dobândă s-a acumulat în timp și a ajuns o altă grea moștenire cu care nimeni nu știe ce să facă. Pe atunci, Klaus Iohannis spunea cu un cinism patetic că „a fost nevoie de o tragedie” pentru a schimba guvernul. A-l schimba cu „guvernul meu”, că așa-i plăcea să spună lui Traian Băsescu de la care Klaus Iohannis a învățat atâtea încât istoria tinde să-i confunde. A fost o înșiruire de vorbe care i-a plăcut atât de mult că a repetat-o și după altă tragedie confuză, cea a adolescentelor dispărute la Caracal, în infernul unui abuzator în serie. Și, din nou, nu demult, după un cumplit accident de circulație, președintele a ratat din nou ocazia de a tăcea spunând că „această nepăsare criminală a pesediștilor costă vieți.” Adevărul e că, de astă dată, nepăsarea criminală a pesediștilor (care se manifestă în multe forme mortale pe stradă, în spitale, în școli, în viața de zi cu zi), nu avea de-a face cu accidentul din acea zi când un șofer de TIR a adormit la volan și a intrat pe contrasens. O pripeală electorală l-a făcut din nou pe președinte să vadă în PSD o cârpă bune de șters sângele de pe șosele. Mai ales că lovea în unul dintre contracandidații la prezidențiale, șef al partidului pe care opoziția și istoria l-au transformat groapa de gunoi a moralității politice. Efectul era garantat iar riposta dată cu pumni moi de contracandidată nu a durut mai mult ca o mângâiere obraznică. Președintele știe că lupta nu se poate purta pe mutește și nici cu atâția adversari deodată. Trebuie să rupă tăcerea și, deopotrivă, capul celui mai la vizibil și mai periculos adversar.
Victoria moțiunii de cenzură handicapează pe termen mediu și lung partidul la guvernare care plătește acum ponoasele pentru diversele forme de dictatură prin care a guvernat: a majorității, a delincvenților, a imperativelor inventate, a interesului personal și tribal, a imposturii... Moțiunea intitulată pompieristic: „Ca să putem reconstrui România, guvernul Dăncilă trebuie demis de urgență” repetă stereotip citate din discursurile lui Klaus Iohannis și ședințele cu presa ale PNL: PSD nu mai are majoritate iar prim-ministrul ar fi trebuit să-și dea demisia a doua zi după alegerile europarlamentare. Guvernarea ei este considerată o farsă iar despre neconflictuala Viorica Dăncilă au numai cuvinte de ocară. „Lipsa de competență sau impotența guvernării sunt aprecierile corecte care au venit chiar din interiorul partidelor de guvernare.” După o lungă enumerare a marilor nereușite ale PSD afirmă că „pentru guvernul Dăncilă, incompetența combinată cu obediența este rețeta succesului în carieră.” Cei peste 80 de miniștri, „dintre care unii au fost de cea mai slabă calitate”, ar fi fost numiți nu pentru că aveau ceva în cap, ci pentru a tranzacționa voturi și interese în interiorul principalului partid de guvernare, astfel că demiterea „reprezintă o condiție esențială pentru intrarea României în normalitate.” Așadar, o antoliogie de platitudini, constatări peremptorii și texte de brigadă artistică și de agitație ceea ce nu le face mai puțin adevărate. Moțiunea a fost citită într-un parlament mai plin de liftiere decât de politicieni. Nici nu conta, oamenii opoziției voiau să-și pună broșele Vioricăi Dăncilă ca trofeu pe pereții cabinelor de vot și promiteau un vot peste așteptări. Opoziția a obținut însă o victorie la limită, cu doar cinci voturi peste limita inferioară de 233, ceea ce spune că raportul de forțe continuă să conteze pe capricii sau interesele migraționiste ale așa-zișilor independenți.
Ca și cu alte ocazii, în zilele de dinaintea moțiunii pe piața politică s-a serbat Ziua recoltei. Aritmetic, PSD se baza pe 202 parlamentari dar se baza, ca de obicei, pe turmentați și dezertori. Avea de ce: în ultima clipă, turiștii Horia Nasra și Cornel Itu au revenit la sentimente mai bune față de partidul-mumă al doamnei Dăncilă și s-au întors în PSD, după o migrație de o săptămână la sânul lui Ponta, mama lor adoptivă. Mercurialul a consemnat că prețul în viu al unui parlamentar a atins, în ultimele zile, nivelul mitelor pentru Regiile Autonome sau pentru contractele preferențiale, ceea ce nu e puțin pentru buzunarele unui partid de bugetari. Însă Viorica Dăncilă i-a îmbiat să revină în cuibușorul de nebunii nu doar cu firimiturile lăsate pe culoarele Parlamentului, ci speriindu-i cu anticorupția. Ea le-a spus tuturor că miza „e foarte mare” deci și bonusul revenirii ar fi fost mare. În partid, cele mai bune muze sunt foamea și, mai ales, frica. Tocmai de aceea le-a spus „în clar” că, dacă moțiunea va fi adoptată, Dragnea îi așteaptă cu brațele deschise să refacă celula de partid la Rahova. E foarte posibil, mai ales că înregistrarea audio cu pricina ar putea deveni probă într-un eventual dosar penal.
Ghinion: chiar așa a și fost. PSD a pierdut și acest bacaloriat. S-ar părea că aliații tradiționali și-au găsit alți tovarăși de drum fiecare având în buzunare propria listă de cumpărături. În faptm, s-a votat deschis și cu gura până la urechi, cu fața către camere. Licitația cu strigare publică deschisă pe piața voturilor de PSD a fost inutilă. Bani risipiți aiurea. Moțiunea a fost capacul pe tomberonul partidului. Istoria partidului în epoca de piatră a Roșiorilor de Vede pare să se fi încheiat. La fel și cariera Vioricăi Dăncilă care nu prea mai are la ce milă spera din partea partidului după sperieturile din ultima vreme. Miron Mitrea care încă mai are eticheta muzeului de paleontologie politică din care a fost dezgropat, este consilierul ei de campanie prezidențială și recunoaște că dispariția candidatului partidului din fruntea mesei cu pomeni de la Cotroceni va avea un impact printre alegători dar Viorica Dăncilă își păstrează atu-urile de „om onest, luptător, aproape de oameni”. Ba, face el haz de necaz, plecarea de la Palatul Victoria s-ar putea s-o ajute căci, la urma-urmei, nu e chiar atât de grav ca o femeie să piardă în fața a șase bărbați. Cumva, printr-un act ratat pe care camionagiii din fostul lui sindicat l-ar numi rateu, Mitrea ne arată încotro se va îndrepta acum mesajul prezidențial: către destinul vitreg al femeii într-o lume a bărbaților. O Evita Perón în luptă cu mașinăria de luptă a porno-marxiștilor. Este o temă de discurs secundară dar nicicând uitată de Dăncilă care și-a făcut poze cu toate precupețele în vizitele de lucru când mergea să ia pulsul la talpa țării. Însă Viorica Dăncilă nu trebuie să facă față doar bărbaților din opoziție, ci și baronilor din propria ogradă. Faptul că a pierdut guvernarea prin moțiune de cenzură creează un precedent periculos pentru PSD (guvernul Grideanu a căzut pentru că Dragnea nu voia un nou Radu Vasile care să se lege cu lanțul de ficușii din Palatul Victoria), într-un an în care partidul urmează prin magie simpatetică, soarta lui Ion Iliescu, ajungând pe un pat de spital și urmărind palpitantul film de pe ecranele care monitorizează activitatea cardiacă. Este o sincronie cumva tulburătoare care-i pune pe mulți din partid și din periferia acestuia în regim de așteptare la porțile spitalului. Dar gogoașa înfuriată a guvernului nu le va ține prea multă vreme de foame baronilor care se pregătesc de război intern. Ba chiar le-ar putea rămâne în gât pentru că sunt multe semnele care dau de bănuit că multe stele pitice și înfometate ale partidului ar întoarce armele în slujba lui Victor Ponta, actualmente făcător de regi și desfăcător de prim-miniștri. Semnăturile și voturile celor 41 de parlamentarilor din partidul lui balama au făcut diferența între viața și moartea guvernului Dăncilă. Ponta nu ascunde că vrea să reintre în partid pe caii albi împărătești și că toate aceste lovituri la rotula partidului sunt date din dragoste și considerație, în speranța că nu va fi uitat la viitorul congres pe care, folosind creator lecturile din Arta războiului, l-a provocat. El știe că miza nu este alegerea președintelui țării căci votul oricum este ca și pierdut iar omul pe care l-a aruncat în competiție, un actor de altfel talentat, joacă rolul candidatului manchurian intrat în cursă tocmai pentru a fura din voturile fostului partid. Unul dintre scenariile despre care se vorbește cu oarecare insistență este că Ponta vrea să revină în PSD și să-și asocieze (anexeze) partidul Tăriceanu după cum au experimentat pe vremuri în USL și de curând propunând același candidat la președinție. Obiectivul nu este Cotroceniul pentru care știe că trebuie să se mai coacă, ci alegerile locale și generale de anul viitor. A spus, de altfel, în mod repetat, că vrea să fuzioneze prin absorbție cu PSD, preluându-i toți dinozaurii cu tot cu solzi, colți și gheare, că stomacul lui rezistă și la broaște-gigant. Are oamenii lui în partid, care îi sapă vizuina încet, dar temeinic. Sunt oameni de sistem, unii foști activiști comuniști însărcinați cu organizarea și membri în Marea Adunare Națională, care bântuie de la o vreme partidul, zice-se „pentru a-l întări.” Însuși Adrian Năstase și-a făcut apariția în spatele unor postere politice, parcă pentru a ști Victor Ponta în brațele cui să alerge. În PSD cei care joacă table pierd pentru că-l joacă, fără să știe, cu piese de șah. Unii se târăsc în continuare către Cotroceni, ca niște infanteriști care aleargă încă, deși i-a decapitat un șrapnel, alții se uită însă mai departe știind că, dacă ai un aparat politic suficient de puternic, cu ajutorul actualei Constituții și al infrastructurii decizionale, poți să faci în continuare din președinte un simplu peștișor de sticlă pus pe televizoarele de partid și de stat. Klaus Iohannis are suficient fler politic sau poate doar instincte de supraviețuire (ori consilieri mai buni?) să știe că, și în cazul (foarte probabil) în care câștigă din nou fotoliul de la Cotroceni, dacă nu are „parlamentul lui”, nu va putea face mare lucru. De aceea este posibil, dacă va urma în continuare lecțiile deprinse de la predecesorul său, ca în perioada următoare să încerce provocarea alegerilor anticipate. Nu e greu, chiar dacă e ușor neconstituțional. Dar cine se mai împiedică de o Constituție pe care înșiși cei care sunt puși s-o păzească o violează în grup și cu argumente tehnice de nereprodus?
Dincolo de toate aceste aranjamente de trupe și bombe cu rufe murdare, se vede, pentru cine mai are nervii optici s-o facă, realitatea unei Românii tot mai pustiite sufletește, în care omul este o specie în pericol de extincție. Dar, cum se spune, un brad care cade în pădure și nu e nimeni să-l audă nu scoate niciun sunet. Sau poate că e vaietul acela colectiv care poate fi auzit dacă pui urechea la pământ?