Soluții imorale de partid și de stat

Niciun proiect nu l-a mobilizat mai mult pe Klaus Iohannis decât conservarea lui Ludovic Orban la Palatul Victoria. Poate doar subtilitățile avocățești care l-au scăpat de dosarele din justiție. Traian Băsescu, cel care a dus pe cele mai înalte culmi ale rafinamentului șmecheresc negocierile de culise și fentele la marginea terenului legii, poate fi mândru de cea mai recentă manevră de la Cotroceni. Nu i-au reușit scheme de joc atât de complexe nici chiar când coopta (în 2004) soluția imorală (adică Dan Voiculescu) în guvern, sau negocia interminabil funcții guvernamentale cu PSD pentru a-l aduce pe Emil Boc la Palatul Victoria.

Lui Klaus Iohannis i s-a părut că singura soluție pentru criza declanșată de votarea moțiunii de cenzură este să-l re-numească (sau să-l nemurească) pe Ludovic Orban în fotoliul de prim-ministru. Această manevră a stârnit desigur un cor de bocitoare la catafalcul Constituției și al principiilor de drept.

Votul la moțiune dovedise că în Parlament există o majoritate așadar, spun unii comentatori, alesul prezidențial ar fi trebuit să fie pescuit din aceste mlaștini politice, nu din partidul care l-a susținut pe Iohannis la prezidențiale. Dar Constituția este scrisă și ea în dorul lelii, cu formulări ambigue de care ne izbim mereu și ne mirăm des: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” Or, nu există o majoritate oficială, instituțională, în Parlament, ci doar încârduiri ocazionale pe teme de interes de grup. Tocmai de aceea președintelui i-a fost comod să-l cheme din nou pe Orban să formeze echipa și este probabil ca acesta să vină cu o organigramă de guvernare nu cu diferită de precedenta. Parlamentul va trebuie să voteze sau să piară.

Însă toată lumea știe că nimic din acest ritual nu este serios și nici asumat de președinte. Omul a spus clar că nu se încurcă cu subtilități. Pentru el, principala soluție a tuturor bolilor de etapă prin care trecem sunt alegerile anticipate. Vrea să scape de PSD, să-l arunce în afara instituțiilor politicii, eventual la groapa de gunoi a istoriei. Vrea s-o facă chiar dacă va trebui să amputeze mâinile prinse de paragrafe constituționale ieșite din rând. Numirea unui nou guvern vechi nu este decât o strategie aplicată fără succes și de Traian Băsescu (din alte rațiuni) în 2012, când încerca să-și reactiveze cârtițele din PDL. Klaus Iohannis însă respectă legile fizice ale instituțiilor statului prea mult pentru a încerca diverse soluții soporifice și homeopate. Pe de altă parte, îi lipsește subtilitatea găunoasă a precedentului președinte (care are ascendentul de a-l fi respins în 2009 ca prim-ministru tot în urma unor negocieri pe sub masă). Iohannis nu face decât să respecte la literă instrucțiunile de folosință și să tragă în aer glonțul de pe țeava pistolului ca să poată folosi și alte arme din dotare.

Planul pe termen mediu și lung este organizarea alegerilor parlamentare anticipate, alături de alegeri locale acum, când PNL este pe val și ar putea lua tot potul. De altfel, PNL a pregătit pe îndelete acest scenariu stabilind printr-o ordonanță de urgență un nou scenariu pentru desfășurarea acestor alegeri (să aibă loc pe durata a două zile pe plan intern și trei în diaspora; să se dubleze numărul parlamentarilor care-i reprezintă pe românii din străinătate; să se poată vota la orice secție de votare). Această așteptare hămesită și zgomotoasă a alegerilor l-a făcut pe Orban să calce în picioare câteva norme de morală și multe principii invocate în perioada de opoziție. Îmbulzeala aceasta nefericită și pofticioasă a dar impresia că singurul interes care conta era să-i calce suficient de tare pe nervi pe cei din PSD ca să clipească primii și să declanșeze mecanismul anticipatelor. Singurul interes public a rămas cel politic iar politicienii știu mai bine ca oricine că în sintagma „interesul public” accentul trebuie pus pe „public”, căci publicul trebuie distras (adică sustras realității, deturnat, amețit) și turmentat. Iar dacă-și imaginează cineva vreo clipă că politicienii se contorsionează așa doar pentru că se dau de ceasul morții îngrijorați de soarta țării, cu atât mai bine! Este un scenariu fatal, de neocolit. În cutia neagră a politicii, pisica e ruptă sau nu, e moartă sau nu, nu avem cum ști. Îi auzim miorlăitul și vedem din când în când cum se sfâșie, din interior, ambalajul.

Așadar, toată gimnastica făcută în Parlament a fost inutilă. „Exercițiu democratic” cum i se spune cu un involuntar și trist umor. Iar moțiunea de cenzură a fost doar o operațiune de pedeapsă pusă la punct de politrucii PSD împotriva celor care au concediat-o pe Viorica Dăncilă. Din moțiune nu a învățat nimeni nimic cum nu învață nimeni nimic niciodată. Totul e instinct de supraviețuire și dresaj de partid. Dacă ar fi învățat ceva de la predecesorii, oamenii lui Orban nu s-ar fi îngrămădit ca săracii la ceaunul cu sarmale de post să dea 25 de ordonanțe de urgență dintr-o suflare. Cât a fost în opoziție Ludovic Orban critica până la sufocare sistemul ordonanțelor de urgență care transformau guvernul într-un mic și radioactiv legislativ. E drept că Parlamentul, încurcat în organigrame, nepăsare și grupuri de criminalitate organizată amână până la calendele grecești adoptarea oricărei legi dacă nu e în interesul familiei politice (salarii, pensii, sporuri de lucru cu numere mari). Dar iată că, odată ajuns la pupitrul de comandă, Ludovic Orban nu a știut cum să apese mai multe butoane. Beție de putere? Sau doar o manevră ostentativă de a-i face pe cei din PSD să turbeze? Dorința de reformă sau de alegeri anticipate? Politicienii ar putea face bine să le spună tuturor, inclusiv publicului șocat, de-a ce se joacă.

Nu e de mirare că, tot mai des în societatea românească, se aud Casandre care au soluții tulburi, imprecise, dar mai bune decât Parlamentul pentru democrație. De fapt, nu există. Din punct de vedere decizional, trăim rău, e drept, dar este un rău perfectibil. Doar că politicienii noștri extrag mai răul din rău pentru că, nu-i așa, mai răul e dușmanul răului. Însă chiar și dacă ar exista bune intenții, ele ar pava drumul spre infernul realității: politicienii, demnitarii în general, sunt obsedați doar de ziua lor de mâine, de aceea arată așa ziua noastră de azi. Ca să supraviețuiești de la un mandat la altul sau dintr-o formulă guvernamentală la alta trebuie să ajuți cum poți (chiar și lateral-atipic) selecția naturală și politică. Așa se explică aberațiile numerelor imaginare din parlament: la apelul de dimineață, când vrei să vezi care sunt efectivele și în ce bocanci umblă, constați că peste noapte s-au petrecut permutări care fac ca fizica și patafizica parlamentară să fie imprevizibile. Au loc dispariții misterioase și reîncarnări spectaculoase, iar unii își schimbă anatomia și fiziologia pe parcursul zilei, de regulă înainte unor voturi importante. Prin apa tulbure a politicii nu poți deosebi pietrele de pe fund de dorsala rechinilor și nici stelele de mare de deșeurile de plastic.

Alături de bursa de valori politice unde sunt licitate voturile și alianțele, traseismul este un rod al acestei democrații orgiastice și promiscue, curentul politic cel mai bine reprezentat pe scena politică, mai bine ca social-democrația sau liberalismul. Iar cazul lui Emanoil Savin, turist politic de mare viteză care a schimbat în doar o săptămână câteva mașini din mers (a trecut de la PNL, la PSD și, în cele din urmă, la Pro România) este doar partea plină și comică a gropii de guano politic. În fapt, fenomenul este vast, general și face derizorie ideea de pluralism politic în context românesc și transformă alegerile într-o farsă în care eroul care încasează cele mai multe șuturi și palme peste ceafă este publicul. Migranții politici trec frontierele ideologice și doctrinare de parcă nu ar fi. De ce ar ridica cineva ștachete de care apoi să nu mai poți trece sărind ci doar târâș? Doctrinele au ajuns să se bazeze pe reflexul foamei și dacă România e bântuită statornic de vreo criză aceea este criza de caractere și principii.

Lipsa de competiție internă, mizele meschine, dar vitale, pentru competitori (un salariu asigurat, o pensie bunicică, o rețea de sănătate proprietate privată de stat), numărul fix de baloane de oxigen pe care trebuie să se bată în acea atmosferă toxică unde perdelele de fum s-au amestecat formând un nor atomic – toate acestea au făcut ca armata de demnitari să se ancoreze cu toate puterile de pupitrul parlamentar dedicându-și voința, inteligența, fantezia și, în general, intelectul lor, cât și cum e, unui singur efort: acela de a supraviețui politic.

Klaus Iohannis nu mai e președintele spectator. A învățat de la clasici că în al doilea mandat se pregătesc pachetele de beneficii pentru viitorii pensionari. Dar, deși a ajuns deja în actul final al „dramediei” (cum i se spune mai nou), nici nu pare să știe ce rol joacă. Iar replicile pe care le rostește sună fals, bolovănos și cumva comic. I`ll be back. Faptul că joacă un rol dar nu știe unde-l duc tiradele face din el un personaj tragic. Prozaic, dar tragic.

Dar nici nu contează dacă e ucenicul vrăjitor sau vrăjitorul din Oz, trebuie să știe că, într-un univers entropic, micile catastrofe tind să se propage amplificat iar un pește care bate cu coada apa Gangelui provoacă o furtună în București. Virtuozitățile constituționale la care se dedă președintele Iohannis ar putea produce mutații și deformări pe termen lung. Mai mult, re-numirea lui Orban la doar câteva ore după ce acesta a fost dat jos prin vot parlamentar ar putea fi un gest de putere eficient și simbolic, dar arată totodată aroganță semantică. Ce ne spune el? Că putem face ce vrem, putem răsuci paragrafele legislative și subordonatele gramaticale și să ne păstrăm cu toate acestea în limitele constituționale. La urma-urmei sunt aceleași cuvinte, chiar dacă frazele sunt dezorganizate și sensurile desfigurate. O nouă ocazie să descoperim că legalitatea este altceva decât legitimitatea. Oricum, Constituția a avut de la naștere diformități (planificate genetic, desigur) care lasă loc la ambiguități. Iohannis a descoperit că Iliescu și Năstase, cei doi tați vitregi ai Constituției, au săpat înadins în textul și, mai ales, în sensurile Constituției goluri speciale ca pe mânerul unui topor. Pe care acum îl folosește.