Născută Basaraba-Angela Marcovici, pe 8 iulie 1941, la Arad, Angela MARINESCU este numele cu care cea mai mare poetă română tocmai pleacă la cele veșnice în această zi de vineri, 3 noiembrie 2023, la capătul câtorva săptămâni de suferință. Știam de la un prieten comun că-i pe moarte, totuși vestea m-a răvășit – mai mult decât aș putea spune în puținele cuvinte ce nu se lasă îmblânzite și puse în rând. Căci Angela – așa cum îi spuneau prietenii de toate vârstele, din toate generațiile – a fost și va rămâne o ființă ieșită din comun, o Supra-Viețuitoare „cu moarte pre moarte călcând” în mai multe rânduri (suferind încă din copilărie de tuberculoză pulmonară, la anii târzii face un cancer la sân, pe care-l învinge; însă nu-și mai revine după atacul cerebral de-acum câteva săptămâni). „Eu scriu negru şi negrul meu mă distruge numai pe mine. Scrisul meu negru şi negrul meu îmi aparţin. Cât timp îmi aparţin, sunt vie. Fie ca scrisul să mă poată şi învia”, sună una dintre numeroasele ei profesiuni de credință. Și tot așa, răsucind cuțitul în rană: „Să fie şi moartea ca scrisul? Când scriu fiecare literă şi fiecare cuvânt format din litere şi fiecare frază formată din cuvinte este ca şi când mi-aş distruge, cu fierul roşu, fiecare celulă a trupului? Este această distrugere, pe care o practică scrisul, o moarte sau o înviere? Sau ceva între? Câte între-uri există în lumea asta? Câte lucruri şi fiinţe tot atâtea între-uri? Ce păcat că nu mai ştiu nimic până la capăt şi că însuşi capătul a devenit unul dintre între-urile mele pe care le gândesc cu o plăcere neagră? Dar dacă negrul meu este numai pentru mine negru şi pentru alţii este gri, alb, sau verde?”
N-am să uit câte zile voi mai avea șocul – Revelația este cuvântul potrivit, dar atunci a fost mai întâi șocul! – trăit la lectura volumului Parcul, Editura Pontica, 1991, cu o prezentare a lui Marin Mincu pe coperta a patra (de reținut formula: „Doar un scrâșnet surd al cărnii/cărții ce se transferă în text fără ca acesta s-o dorească, cel puțin în aparență. Poeta oscilează agonal între existență și cuvânt, încercând să fixeze în expresie fisura propriului eu (...) Această slăbiciune, derulată scrijelitor în monotonia versului, îi conferă, de fapt, timbrul propriu unui mare poet”). În special Parcul, poemul titular în șapte secvențe umplând până la refuz cele 13 pagini pe verticală și orizontală, mi-a tăiat suflare – de-atunci, l-am recitit de nenumărate ori, de fiecare dată cu o și mai mare fascinație (să fi fost Catharsisul?!); este, în opinia mea (și a multor altora) una dintre Marile Capodopere ale poeziei românești dintotdeauna, poate chiar cel mai mare poem scris în română după 1989. Iată cum sună începutul secvenței V:
„am ridicat cuvintele ca pe niște steaguri în bernă.
poezia mea sunt eu. cei care nu îmi vor decât poezia
nu îmi vor poezia. poezia mea are sânge și carne
o frunte îngustă și un trup de femeie (...)”
Când în septembrie 1992, la Zilele „Poesis” de la Satu-Mare, am cunoscut-o în carne și oase, iar la capătul unui recital de poezie în cadrul căruia citisem secvența XI din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, mi-a spus să-i zic pe nume – Angela – și per tu, „căci poeții adevărați se tutuiesc”, cred că mi-am pierdut darul vorbirii în primele clipe. Ei bine, cu Angela aveam să tot vorbesc de-a lungul acestor trei decenii – și la festivaluri de literatură, și la târguri de carte, și la telefon, și la terasa din spatele Muzeului Literaturii Române din București, vechiul sediu de pe bulevardul Dacia ș.a.m.d. –, nu întotdeauna pe aceeași lungime de undă, uneori chiar în răspăr (mea culpa – i-am refuzat un volum de versuri, primul semnat cu numele de Angela Marcovici, pe care mi-l propunea pentru seria „Rotonda” de la Cartier, motivând că toată lumea o cunoaște drept Angela Marinescu – și nu Marcovici! –, iar dacă tot s-a hotărât acum să revină la numele-i de botez, de ce n-ar semna... Basaraba?! Nu mi-a luat-o în nume de rău!), sau din contră luat prin surprindere că-mi mulțumește pentru că alesesem drept motto la Fugă basarabeană două versuri din celebra sa Fugă postmodernă I:
„câtă forță mai am?
aș putea să unesc un moldovean
cu un basarabean ca pe un bivol cu o vacă?
sau să-i despart cu toporul ca pe doi câini înlănțuiți?”
(Că tot am adus aminte de volumul Fugi postmoderne, Editura Vinea, 2000 – despre care Al. Cistelecan spune că poeta „lucrează, totuși, centripet, fie pe criteriul coșmarului, fie pe cel al obsesionalității” –, îngăduie-mi-se să citez, aproape la întâmplare, câteva versuri preferate: „mă gândesc la w.c.-ul din mijlocul sângelui ca la un tron pe care stă regele cutremurat/ nu de soarta poporului său ci de gândul morții”, „când privesc în afară/ obțin spre sfârșitul privirii o lumină tăioasă care desparte orice de orice”, „Am intrat pe ușa din dos a poeziei cu un surâs stingher./ îmi ieșeau de sub fustă, ca niște zdrențe, marile teme, cum ar fi boala”, „călugărița stă deoparte și înalță un imn al singurătății/ într-o singurătate ce-i refuză imnul”, „fac o sută de metri într-o secundă,/ tălpile mele au creier de fată tânără”, „Doamne, totul este nou,/ mi-e silă de atâta nou, mi-e silă/ de atâta început fără sfârșit, de atâta/ moarte fără moarte”, „cred că mi-am cucerit scrisul ca pe un bărbat./ m-am jucat cu scrisul și m-am jucat cu focul”, „trebuie să văd cu ochii minții nu cu gura./ gura mea este atât de plină de carne încât a trebuit/ să-mi tai rădăcina limbii și s-o înfig în biserică,/ pe întuneric, lângă altar”, „îmi închidea ochii ca pe niște sertare negre/ în care îmi păstram armele mortale ale privirii” etc., etc.)
Acum, că a închis ochii, are să ne lipsească nouă tuturor marea poetă Angela Marinescu (mie, și Basaraba Marcovici!); să ne prisosească de-a pururi poezia ei, oricum a semnat-o.