„Să nu știe stânga ce face dreapta”: confuzii ideologice

„Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta.” (Matei 6:3)

Scriind eu zilele trecute despre încălzirea planetară și despre cum până și săptămânalul ultraliberal al finanțelor din City londonez, The Economist, pledează cauza climaterică, am avut surpriza, previzibilă de altfel, de a citi sumedenie de comentarii iritate de la negaționiști climaterici români care mă certau că nu știu că The Economist ar fi o publicație „de stânga”.

Mai există dreapta și stânga? de la Bruxelles, Dan Alexe.

Stânga, auzi!... Prin părțile noastre ale lumii, „stânga” rămâne o vorbă de hulă. Atâtea confuzii în România în legătură cu stânga și dreapta, în mințile tuturor generațiilor. Înainte părea simplu și fiecare știa unde se situează. „Stanga” era cu muncitorii. „Dreapta” - cu patronii. Umanismul moale al „centrului” era disprețuit. Astăzi însă etichetele nu mai au puterea liniștitoare de dinainte. În drumul spre UE am văzut – și la noi, și la alții – comuniști rebotezați „socialiști” și îmbogățiți peste măsură, dar care continuă să-și zică „de stânga”, deși sunt doar „baroni tâlhari” populiști. S-a văzut că țările scandinave sau cele din Benelux, țări „capitaliste”, aplică programe sociale pe care Marx le-ar fi admirat.

S-a ajuns la situația hilară în care „conservatori” est-europeni toacă Occidentul pe care îl denumesc „neo-marxist”.

Ar trebui, așadar, găsite niște criterii definitorii, pentru că până la Revoluția Franceză stânga și dreapta nu aveau nicio valoare politică. Scrie în Evanghelia lui Matei 25:33 despre Isus ca un păstor care „va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”... dar „stânga” și „dreapta” n-au nicio valoare acolo alta decât cea universală, cunoscută de antropologi, care favorizează simbolic mâna dreapta în culturile tradiționale.

În Parlamentul Revoluției Franceze, conservatorii, partizanii Vechiului Regim, stăteau în partea dreaptă, iar revoluționarii de tot soiul în stânga. Iată, însă, câteva criterii mai precise pentru azi, care vor ajuta:

-- „stânga” (sau „progresiștii”) sprijină o mai mare participare a majorității în societate; „dreapta” (sau „conservatorii”) caută să limiteze acel rol:

-- „stânga” dorește ca majoritatea să protejeze grupurile minoritare; „dreapta” vrea ca societatea să protejeze mai întâi drepturile individuale;

De aici decurg și teoriile economice și cele sociale etc. Dar de aici decurg și confuziile, căci delimitarea nu este niciodată limpede.

Cineva poate fi de dreapta în chestiunile economice, găsind în același timp că avortul, eutanasia și căsătoriile homosexuale trebuie să fie legalizate. E de dreapta economic, dar de stânga etic.

Exista socialiști care își afișează netulburați credința religioasă, pe când liberalii (de dreapta, nu-i asa?) sunt astăzi percepuți ca, mai degrabă, atei, cel puțin în Parlamentul European. La mijloc, creștin-democrații pun și mai tare în încurcătură. Deși ideologic de centru-dreapta, programul lor social se apropie, mai degrabă, de cel al socialiștilor. În Parlamentul European, de jumătate de secol încoace, conservatorii se aliază sistematic cu socialiștii, iar nu cu liberalii. Distincția stânga-dreapta este un vestigiu al Războiului Rece.

Ea ni se părea naturală, dar devine inoperantă în cazul unui sistem politic, cum este cel al Statelor Unite, unde „Liberal” e cineva de stânga, pe când în Europa un „liberal”​ este un adept al pieței și al libertăților individuale, deci de dreapta.

Când ajungem la chestiunea migrației, lucrurile se complică și mai tare ș.a.m.d. Și, desigur, se adaugă la asta o neînțelegere totală față de ce este „conservatismul”.

Ce este „conservatismul”

Problema cu auto-proclamații „conservatori” (și neo-creștini) români este că ei nu par să aibă habar ce e Conservatismul, cu majusculă. Conservatismul tradițional, moștenitor al Iluminismului, Aufklärung, implică ideea de a păstra ceva liniștitor, care s-a dovedit eficace într-o lume stabilă. Conservatismul e împotriva experimentelor și fanteziilor politice, fie ele de dreapta moderată sau extremă.

„Conservatorii” de azi în schimb, și în special secta românească, sunt mai degrabă niște primejdioși răzvrătiți stridenți, la antipozii calmului conservator. Ei sunt utopiști și alarmiști potențial distrugători, ceea ce un conservator nu ar fi niciodată.

Ai noștri nu au ce conserva, pentru că ei vor o lume nouă, lumea lui Bolsonaro, sau a perdantului Salvini, de pildă. Or, Bolsonaro nu este un conservator, ci dimpotrivă: un total perturbator al ordinii conservatoare.

Conservatismul este practic și metodic și respectă adevărul în dezbateri.

„Conservatorii” exaltați sunt însă la fel de revoluționari, în sens negativ, pe cât erau Lenin sau Che Guevara. Ei vor modificarea profundă a lumii actuale, ceea ce un conservator ar refuza fie și ca ipoteză.

Noii sectanți „conservatori" văd iminența sfârșitului lumii, adus de stângiști și refugiați, și caută măsuri extreme, imediate, ceea ce un conservator autentic ar refuza să contemple. Ei se folosesc de religie ca de o armă, ceea ce un conservator nu ar face nici în ruptul capului.

Cei pe care și-i iau ei ca modele carismatice nu au nimic conservator. Matteo Salvini? Pierzând puterea, Salvini e vârât acum până peste cap în scandalul unei posibile finanțări de la Kremlin, prin Gazprom, pentru că acești „conservatori” îl admiră pe Putin. Exact ce nu ar face un conservator autentic.

Disprețul lor pentru fapte concrete și pentru presa tradițională iarăși nu are nimic conservator. Conservatorii sunt pentru programe economice înțelepte și calculate; sectanții noștri în schimb sprijină războaiele comerciale ale lui Trump, perturbatoare ale economiilor.

Conservatorii nu doresc schimbarea cu orice chip, sunt împotriva schimbării forțate, pe când noii sectanți sunt profund și irațional pentru Brexit, în ciuda tuturor datelor care anticipează dezastrul.

Apoi, conservatorii autentici sunt împotriva cultului personalității, pe când noii sectanți adoră figurile puternice, nu doar Bolsonaro și Putin, dar și, la o scară mică, vedem servilitatea cu care sunt înconjurați la noi mini-profeții români purtători de diplome de la Sorbona și presupuși a se situa dincolo de orice critică.

În sfârșit, conservatorismul era o doctrină universală, pe când sectanții revoluționari vin acum cu sângele și națiunea și religia patriei.

Pe scurt, conservatorii erau moștenitorii Iluminismului și ai liberalismului. Sectanții noștri însetați de revoluție de dreapta și de lideri cu carismă sunt total opusul acelei moșteniri luminate.

De aceea, deceniul de criză mondială 2008 – 2018, care a văzut naționalizări, parțiale sau complete, ale băncilor falimentare din Occident a generat la noi unele comentarii pline de surprindere sau reproș în jurul faptului că, după ce ne-au impus neoliberalismul, occidentalii aplică astăzi la ei acasă măsuri „de stânga”, ba chiar de tip „socialist” și „marxist”.

Tot de aceea, etichete rigide precum: „The Economist este o publicație de stânga” (afirmație falsă, oricum) nu fac decât să adâncească confuzia. Mai degrabă, cei care fac asemenea afirmații își trădează sărăcia conceptuală, precum și faptul că de acolo de unde se situează ei oricine este „de stânga”.