Alegerile legislative din Polonia organizate în iunie 1989 au fost urmate de o perioadă de instabilitate politică și manevre disperate, în contextul unei crescute neliniști sociale și a înrăutățirii situației economice. Sub presiunea Uniunii Sovietice și a Statelor Unite (care, paradoxal, au optat pentru „stabilitatea regională”), opoziția a fost de acord cu alegerea generalului Wojciech Jaruzelski în proaspăt restabilita funcție de președinte al republicii, prezervând astfel o anumită continuitate simbolică a puterii și securizând, cel puțin temporar, acordul establishment-ului de securitate.
Jaruzelski fusese ales cu o majoritate de un singur vot, un rezultat atent orchestrat pentru a semnala pierderea de legitimitate a formațiunii pe care o simboliza. Cu toate acestea, rămâneau în aer întrebări esențiale: Ce fel de guvern va rezulta din vâltoarea alegerilor și situația politică dinamică, deci nesigură? Care este viitorul politic al Poloniei și care sunt șansele viitorului guvern de a produce schimbarea? Trebuie să ne amintim și că, la acel moment, nu exista niciun precedent—în regiune sau altminteri—al unei țări comuniste care trece în mod pașnic la democrația liberală.
Tadeusz Mazowiecki (n. 18 aprilie 1927–d. 28 octombrie 2013), intelectual catolic și consilier al Solidarității încă de la început, din 1980, a fost printre liderii opoziției care au susținut o abordare „lentă” a tranziției politice. Acesta a căutat să arate că era prea devreme pentru opoziție să preia puterea politică și s-a îndoit de capacitatea ei de a guverna sau măcar de a participa semnificativ la guvernare într-o țară aproape falimentată. Tot Mazowiecki se temea de riscurile politice implicate de un potențial eșec.
A existat și un text, Să ne grăbim încet (apărut în Săptămânalul Solidaritatea/ Tygodnik Solidarność), în fapt, replica lui Mazowiecki vizavi de un text al lui Adam Michnik, Președintele vostru/Premierul nostru, publicat pe 3 iulie 1989 în cotidianul opoziției Gazeta Wyborcza. În acel articol, Michnik numea Polonia „un mare și important laborator al procesului de tranziție de la sistemul totalitar la democrația parlamentară” și propunea „un aranjament politic fără precedent” care ar „garanta continuitatea politică” și ar constitui, în același timp, o schimbare fundamentală. Aranjamentul pe care îl viza Michnik presupunea un președinte comunist, care ar servi drept garant al continuității și stabilității (în special în arena internațională), și un prim-ministru non-comunist, care s-ar bucura de un larg sprijin popular în urmărirea unui program „al schimbării sistemului economic și politic”.
Răspunzându-i lui Michnik, Mazowiecki susținea că apelurile precipitate de a participa la guvernare ar putea distruge responsabilitatea pentru statul avut în vedere de opoziție. Drept urmare, recomanda ca partidul comunist să fie lăsat să continue să guverneze, cu Solidaritatea jucând rolul unei opoziții puternice și având drept de veto în Senat. Michnik și ceilalți susținători ai unei abordări mai curajoase a schimbării au continuat să arate că opoziția ar trebui să participe la guvernare, chiar fără comuniști, pentru că altfel ar risca să-și alieneze baza de putere și chiar să-și rateze kairos-ul (momentul oportun) istoric și momentul politic favorabil creat de rezultatele alegerilor din 4 iunie.
După o tentativă eșuată a ministrului comunist de Interne, Czesław Kiszczak, de a forma guvernul, Mazowiecki a fost în cele din urmă convins de Lech Wałęsa să încerce el însuși, deoarece era un candidat acceptabil atât pentru opoziție, cât și pentru comuniști (pentru aceștia din urmă, acceptabil datorită reputației de ultra prudență). A obținut blagoslovirea politică a președintelui Jaruzelski și a fost numit prim-ministru de către parlament pe 24 august 1989.
Odată ce Tadeusz Mazowiecki a decis să-și asume povara guvernării, a făcut-o și cu o anumită sete de răzbunare. „Voi fi un prim-ministru bun să rău, dar nu voi fi unul vopsit”, spunea el imediat după desemnarea de către parlament. Declarația a fost interpretată ca însemnând că el nu va fi un pion al comuniștilor sau al lui Lech Wałęsa, cel care începuse să-și arboreze propriile ambiții prezidențiale. În realitate, printr-o mișcare surprinzătoare și curajoasă, Mazowiecki a format un guvern de coaliție fără partidul comunist, incluzându-le însă pe cândva aliatele acestora, Partidul Popular Unit Polonez și Partidul Democrat.
Scena era așadar aranjată pentru un moment retoric și politic istoric, iar Mazowiecki a livrat ce a promis: anunțarea numirii primului premier non-comunist din Europa Centrală și de Est. Discursul său de învestitură punea bazele unui nou contract social și ale unei noi entități politice: o Polonie suverană și democratică. Trei luni mai târziu, Mazowiecki anunța un program de reforme concrete și legislație care au împins Polonia pe drumul împlinirii acelui vis, situând-o, de facto, pe o complet nouă traiectorie politică și geopolitică.