O știm de la Soljenițîn, ideologia a fost cheia întregii operații de asasinat în masă, alibiul criminalilor care se socoteau absolviți de orice vină. Revoluționarii bolșevici credeau că au Istoria de partea lor, se simțeau aprioric exonerați prin această alianță cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci când Dumnezeu fusese înlocuit prin mistica Rațiunii și cultul Proletariatului decretat drept clasă mesianică a Istoriei. Violența statală era consfințită ca metodă legitimă.
Crimele Securității au fost astfel ideologic motivate, nu au fost acțiunile unor psihopați individuali ori ale unor gangsteri banali. Firește, au existat nenumărați sadici între torționari, tot așa cum în rândul SS-iștilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiștilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza” partidului al unor Ioan Șoltuțiu (anchetatorul lui Lucrețiu Pătrășcanu, între alții) ori al lui Gheorghe Enoiu, șeful anchetelor speciale, principalul torționar al anilor ’50 și ’60, nu poate fi negat ori subestimat. Sunt convins că și astăzi oameni din specia răposatului Enoiu, diverșii generali pensionari care își lansează urbi et orbi cărțile de memorii contrafăcute, găsesc argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-au înfăptuit. Ce așteptăm, cum explicăm această scandaloasă situație în care foștii torționari dau lecții Cetății? Aș mai menționa faptul că pe lângă Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid și Ministerul Controlului de Stat, instituții represive care au înspăimântat și chinuit mii și mii de oameni. De ce nu vorbim despre Dumitru Coliu, despre Constantin Pîrvulescu, despre Janos Vincze?
Nu voi obosi să o spun: Securitatea a fost o instituție subordonată total partidului. Dacă vă amintiți filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid” (Marele jaf comunist) - la un moment dat, colonelul Enoiu o spune categoric: întregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric își poate închipui faptul că afacerea Noica-Pillat a fost urzită de Securitate. Firele duc inexorabil către Direcția de Propagandă și Cultură a CC al PMR, către Jdanov-ul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securității o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceaușescu, Pauker, Răutu, Moghioroș, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraș, Maurer, Miron Constantinescu, etc. (firește, mai cădeau și unii dintre ei din funcții, dar „statul major” rămânea mereu acolo, în permanentă stare de „vigilență revoluționară”). Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „dușmanului”, conținut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securității de cel al partidului, inclusiv în viața de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituții au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susținut și au colaborat cu perversă dragoste mutuală. La fel ca NSDAP și Gestapo.
Instituția Securității a fost una criminală, opusă însăși ideii de stat de drept. În termenii lui Kołakowski, a fi lucrat în această instituție, a fi servit-o, înseamnă a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi îndrăcit în plan moral. Exorcizarea are și va avea loc prin cunoaștere. De aici și semnificația durabilă a Raportului Comisiei Prezidențiale. A fost și poate că mai este încă nevoie de o lege a lustrației, fie și pentru a preciza aceste chestiuni de o manieră cât mai riguroasă și impersonală. În plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda niciodată ca ei, prin atribuirea culpabilității colective.
Nu e vorba de niciun fel de „fatalitate biografică”, ori de „vânători de vrăjitoare”, ci de dreptul unei societăți de a-și cunoaște trecutul traumatic. Securiștii (ofițeri și informatori) au participat la perpetuarea Răului, la crearea unui sistem infernal în care fiecare bănuia pe fiecare, deci a unui univers din care dispărea orice noțiune de încredere și solidaritate, lăsând loc în schimb disperării și demoralizării cotidiene.
Cineva ar trebui să scrie o istorie a disperării sub comunism. Evident, nu s-a ajuns la împlinirea acestui model orwellian. Ispita libertății este mai puternică decât menghina totalitară. În cazul informatorilor, părerea mea este că ei trebuie să facă două lucruri: mai întâi, un pas înainte (câți au făcut-o, de fapt, după 1990?), prin care să-și recunoască trecutul maculat moral. Deci o asumare a culpei. Apoi, un pas înapoi (câți au făcut-o în ultimii treizeci de ani?), deci să se abțină să mai facă pe mentorii Cetății, pe directorii de conștiințe, pe călăuzele morale.
Nimic nu-i califică în acest sens, ba chiar dimpotrivă. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei. Expiațiunea implică mărturisire, rostire publică, asumare. Nu contează ce ne spun ei despre faptul că au „turnat” din datorie patriotică (o aberație!), că au scris numai lucruri minunate despre amicii lor (o tartuferie!), că de fapt ei ne făceau un mare bine scriind despre noi, că alții ar fi putut scrie lucruri mult mai grave. Nu le datorăm nimic acestor domni și doamne. Evident, unii dintre ei (mai ales cei recrutați dintre foștii deținuți politici) erau în felul lor tot un fel de victime, precum Kapo-ul din lagărele de concentrare naziste. Dar erau „victime” din altă categorie decât martirii necolaboraționiști ai închisorilor ori cei anchetați pentru simplul delict de opinie. Fără claritate morală ne rătăcim în abulia mlăștinoasă care pune semnul egalității între victimă și călău.