După absolvirea liceului, urmând exemplul unor colegi, Mircea și-a dorit să meargă la studii în State. A fost admis la Institutul de Tehnologie din Illinois, unde urma să facă Arhitectură. „M-am gândit că eu desenez, tata se ocupă de construcții, iar undeva la mijloc e arhitectura”, povestește el.
Nu știa, de fapt, prea multe despre acest domeniu, dar își amintește că, odată ce au început orele, a înțeles că a făcut alegerea corectă: „Era ca și cum ai merge la școală și toată ziua ai învăța doar despre un subiect care-ți place foarte mult, despre clădiri, uși, ferestre, materiale”.
Perioada de experimentare
Lucrurile s-au schimbat atunci când a început să lucreze. Ceea ce îndrăgise în arhitectură pe băncile universității, lucruri legate de ambiție și creativitate, nu mai părea atât de relevant atunci când era vorba de implementarea proiectelor.
În mediul în care muncea, discuțiile despre design i se păreau superficiale, iar la oficiu îi lipseau experimentarea și „testarea limitelor arhitecturii”, așa cum învățase la facultate.
Mircea, în perioada când a muncit la biroul de arhitectură de la Berlin.
După doi ani în care nu a văzut schimbări (proiectele la care lucra stagnau, iar ideile păreau repetitive), a decis să-și încerce norocul în altă parte. Știa deja că are asigurat un post de muncă în Japonia, atunci când a luat avionul spre Madrid, iar mai apoi – spre Berlin.
„Între America și Japonia, am avut câteva luni de experimentare, am lucrat la două oficii mai experimentale. Arhitectul de la cel din Berlin a rămas preferatul meu până azi. Am lucrat destul de intens acolo și mi-a plăcut”, adaugă Mircea.
Mircea Eni, în perioada când muncea pentru biroul de arhitectură din Spania.
De la Berlin, venea la Tokyo obișnuit cu un orar de muncă care se întindea mult peste opt ore, ca să lucreze într-un oficiu despre care avea să descopere că, în materie de design, „este inovativ chiar și pentru Japonia”. Acesta nu se ocupă de construcții generice, ci doar de proiecte personalizate, unice.
„Altfel de arhitectură”, la Tokyo
Era iarnă atunci când a ajuns în capitala japoneză, iar orașul i s-a părut alert și activ, dar într-un mod organizat: nimeni nu este vreodată în calea altui om. „Totul e în permanentă mișcare, dar nimeni nu se ciocnește de nimic. Trenurile zboară pe șine și, în traseul lor, trec peste baruri, iar în baruri oamenii se distrează. Totul există în același timp”, spune Mircea.
Prin contrast, adaugă că ar descrie Tokyo ca pe un mare sat. El locuiește în centru, la 5 minute de stația de trenuri Shinjuku – una dintre cele mai aglomerate din lume, într-o clădire cu trei etaje, iar toți vecinii săi trăiesc în blocuri similare, de două-trei nivele. Mircea explică faptul că, dincolo de zonele cu clădiri multietajate, aflate, de regulă, în jurul unor stații importante, la intersecția mai multor linii de tren, Tokyo este construit, de fapt, „la o scară umană, ușor de perceput”.
„Ce înseamnă pentru tine o clădire cu 60 de etaje, când treci pe lângă ea? E un fel de turn mare și cam atât. De asta, orașul Tokyo, dincolo de zonele din intersecții, e construit organic, pentru oameni, și nu pentru mașini”, adaugă el.
Mircea, alături de soția sa, Yuki Takeshima, Chicago, 2016
La biroul japonez unde muncește și Mircea, angajații sunt îndemnați să respecte spațiile în care proiectează construcții. Când potențialii clienți vin cu o solicitare către birou, arhitecții și designerii trebuie să se gândească nu doar la aspectele strict legate de noua construcție, ci la întreg contextul în care aceasta va apărea.
„Aici, facem altfel de arhitectură. Când pornim un proiect, ne luăm timp să ne gândim la ce este, de fapt, un pod sau ce-i asta o scară, ce înseamnă să intri într-o clădire. Ne punem astfel de întrebări în toate proiectele noastre”, zice Mircea.
Pentru una din primele sale lucrări la biroul japonez – o capelă de nunți de 60 m.p., ce trebuia instalată pe o insulă de lângă Taiwan, Mircea a trebuit să vină, în două-trei zile, cu peste o sută de idei, fiecare însoțită de patru schițe. „Știam că trebuie să creăm ceva special și am încercat să dăm idee după idee, fără să ezităm. Doar generam forme și spații. Până la acea etapă, nici nu știam cât de multe pot învăța din acest proces”, spune el.
Într-un final, au ales trei idei pe care să le prezinte, iar Mircea a mai lucrat apoi la câteva proiecte pentru clienți din China, devenind, la șase luni de când ajunsese în Japonia, lider de echipă.
Mircea crede că arhitectura bună trebuie să ofere experiențe, iar pentru a ajunge acolo e nevoie de reflecții și comunicare.
Din noua funcție, și-a propus să schimbe unele aspecte. Împreună cu un coleg, a promovat ideea de balanță între serviciu și viața personală, atât pe cât a fost posibil. Astăzi, o zi de muncă în echipa lor începe la 9:00 și se încheie la 20:00.
„Noi și așa eram productivi și atunci am zis că, poate, nu e sănătos să lucrăm până la zece seara, când prindem ultimul tren. Putem, în schimb, să facem totul eficient”, explică Mircea.
Pasionat de arhitectura tradițională
Deși stabilit în Japonia, Mircea rămâne legat de R. Moldova prin familia sa, iar în ultimii ani, și prin proiectele la care muncește în regiune, în special în România. De obicei, vine în R. Moldova o dată sau de două ori pe an, în vizită la părinți. Își face timp atunci și să observe cum se schimbă arhitectura locală.
Mircea și prietenul său, Sean Kim, la o vizită în Brașov.
Își amintește că, anterior, nu-i prea plăcea ce vede acasă. Treptat, însă, inspirat de japonezi, a început să se intereseze tot mai mult de elementele arhitecturii tradiționale moldovenești și românești, mai ales de casele vechi de prin sate și de clădirile istorice care au mai rămas la Chișinău.
„Mie tare-mi place să le văd în oraș și e cam trist că sunt abandonate. Adesea, le cumpără dezvoltatorii care construiesc apoi, în locul lor, blocuri în ceea ce ei consideră a fi stil european, fără respect față de cultura sau originea noastră. Mă întristează că nu există o tendință de a adapta tradițiile la ziua de azi”, spune Mircea.
Printre colegii săi arhitecți, discuțiile despre integrarea simbolurilor tradiționale în clădirile noi, astfel încât acestea să arate organic în peisajul local, sunt de mare actualitate.
„În orice proiect pe care-l începem, în Dubai, Japonia sau China, inițial încercăm să ne uităm la arhitectura locală tradițională, la materiale și să reinventăm aceste părți, astfel încât să fie clar că, deși o clădire este nouă, dacă o iei de acolo și o pui în altă parte, n-o să aibă sens”, mai spune arhitectul.
Pe lângă lecțiile despre valorificarea patrimoniului cultural, el consideră că moldovenii ar putea învăța de la japonezi și respectul față de materialele cu care construiesc.
Mircea și câinele său, Stein, la o plimbare prin Tokyo.
„În Japonia, o construcție din lemn va arăta ca o construcție de lemn, iar o construcție din cărămidă va arăta ca o construcție din cărămidă. Există înțelegerea că trebuie să fii sincer ca arhitect cu materialele pe care le lucrezi, să nu le ascunzi. Aș vrea să văd asta și acasă”, susține Mircea.
Pe termen lung, și-ar dori să lucreze și la proiecte în R. Moldova și este interesat de oportunități care să-i permită să se întoarcă acasă pentru perioade mai îndelungate.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te