Turcia, armenii și cuvântul folosit de Biden: ce este genocidul?

Genocidul se definește prin intenție, iar nu prin rezultat.

Altfel zis, nu numărul de morți califică un genocid. Nu există un algoritm, o balanță macabră sau niște categorii numerice în care să poți înscrie o oroare comisă sistematic și voit și pe scară largă și să poți spune: „hm, asta ar fi aproape genocid, dar lipsesc niște procente, așa că nu se încadrează”.

Turcia, armenii și cuvântul folosit de Biden: ce este genocidul?

Genocidul armean

Joe Biden a devenit sâmbătă primul președinte american care a numit uciderea armenilor în perioada 1915 - 1923, pe teritoriul Imperiului Otoman, drept „genocid”, un gest pe care toți predecesorii săi au evitat să-l facă, pentru a nu supăra Turcia, prețios aliat al Occidentului în NATO.

Documentele epocii arată că între 800.000 şi 1.500.000 de armeni au fost deportați şi uciși de Guvernul Junilor Turci în perioada 1915-1923, același guvern care avea să ducă la modernizarea Turciei devenită republică naționalistă.

Turcia modernă admite că între 300.000 şi 500.000 de armeni au murit atunci, însă îi consideră victime ale războiului și neagă acuzația de premeditare şi de derulare a unei campanii de exterminare.

În Europa, genocidul armean fusese deja recunoscut oficial de țări precum Franța sau Belgia. În Franța, negarea lui este chiar un delict penal, precum este negarea Holocaustului.

Președintele SUA, Joe Biden, recunoaște „genocidul armean”

Cu toate astea, mulți continuă să pună întrebarea: ce este acela un genocid?

Uneori, de pildă - dar acelea sunt cazuri rare - campania de exterminare se încheie cu dispariția totală a unei populații. E ceea ce s-a întâmplat în urma ocupării Caucazului de nord de către Rusia țaristă în sec. XIX, care s-a încheiat cu dispariția definitivă a populației ubîh, despre care am mai scris aici. Alteori, însă, polemic, întreținută artificial, disputa continuă macabru și după tragedie și se duce, obscen, în jurul cifrelor.

Sau, termenul „genocid” e folosit în scopuri politice, precum în 2016, când Camera inferioară a Parlamentul polonez, Sejmul, a votat o rezoluție prin care crimele și masacrele comise de naționaliști ucraineni în al Doilea Război Mondial asupra civililor polonezi erau numite „genocid”. Este evident că era vorba doar de o armă ideologică. Adevărul e că atât partizanii ucraineni, cât și cei polonezi, luptau atât împotriva naziștilor cât și a sovieticilor, dar se și lichidau între ei, în masacre încrucișate.

„Genocidul teilor din parc” și negaționismul

Știm cu toții în jurul nostru arătări hâde moral, mai bătrâni și mai tineri, inculți, conspiraționiști obsedați, deloc umblați prin arhive germane, nevorbitori de multe limbi, dar care neagă realitatea Holocaustului.

Sufletul lor e atât de sărac afectiv, încât ei argumentează matematic, spunând, din vidul lor moral, cu simulacrul lor de inteligență, că n-au putut muri șase milioane ci “doar", sau "numai", atâția… și aici ei vin cu cifre de la câteva sute de mii la (haide, bine!) la unul sau două milioane. "Dar șase nu se poate, frate, uite, hai să-ți demonstrez matematic".

Acești inculți și superficiali infirmi la suflet nu pricep că definiția genocidului se bazează pe intenția exterminării, nu pe eficacitatea mecanismului. Cifrele sunt irelevante. Uneori tentativa eșuează, dar ea tot genocid va fi etichetată. La Srebrenica, forțele sârbe au exterminat în două zile “doar" opt mii de musulmani, însă intenția era de a aplica asta la scara întregii Bosnii.

### Vezi și... ### 25 de ani de la genocidul de la Srebrenica

La fel, cifrele în morți ale genocidului armean condus de republicanii turci sunt neimportante, chiar disputate. Intenția de exterminare este însă suficient documentată.

În sfârșit, se mai înscrie la categoria „genocid” și deportarea în totalitate a unei populații, cum a făcut Stalin în timpul războiului cu unele populații caucaziene (printre care cecenii, lucru despre care am scris aici) și cu tătarii din Crimeea. Deportarea în totalitate a acestora din urmă fusese de altfel propusă pentru prima oară de Dostoievski, cum am mai arătat-o.

În termeni politici, nu toată lumea e mulțumită de multiplicarea faptelor din trecut calificate drept „genocid”. De la Holocaust și genocidul armean, trecând prin cel ruandez și masacrul de la Srebrenica, există teama că se va ajunge la o banalizare a termenului, teamă justificată, dacă ne gândim că în România niște ziariști au putut scrie despre „genocidul”… teilor din Iași. Ba chiar, în 2012, o asociație pentru apărarea câinilor vagabonzi, Cuțu-Cuțu, se lamenta într-un comunicat: „câinii nu sunt evrei ca să fie duși la Auschwitz”.

Există însă și atitudinea inversă. În Israel, de pildă, o majoritate a politicienilor se opun recunoașterii genocidului armean. Pentru ei există un singur genocid: Holocaustul, fapt metaistoric unic și de necomparat.

Negaționiștii „soft”

Există apoi categoria negaționiștilor „soft”, precum „istoricul” David Irving, sau cum a fost la noi Petre Țuțea, care pot spune: Hitler a masacrat, într-adevăr evrei, dar nu șase milioane, ci poate vreo juma de milion. Este, evident, șocantă absența de empatie elementară pentru victime în acest joc cu cifrele, ca un dozaj la farmacie, de parcă și jumătate de milion ar fi un mizilic. Acești întârziați, complici contemporani ai crimei trecute, nu pricep că, din nou: genocidul nu este definit prin oroarea cifrelor, ci prin intenția exterminării.

Negarea realității Holocaustului este deseori rezultatul unui antisemitism ascuns. Aceiași oameni pot întreba, de pildă, de ce o revistă politico-satirică cum e Charlie Hebdo nu face caricaturi cu Holocaustul?

### Vezi și... ### Politici de comemorare: 75 de ani de la eliberarea Auschwitzului

Ei văd în caricatură doar intenția de a răni, dar nu știu că Auschwitz și Holocaustul au putut figura într-o bandă desenată cum este romanul grafic Maus al lui Art Spiegelman, unde evreii din Auschwitz sunt niște șoareci, iar naziștii – pisici.

Nimic nu împiedică așadar caricaturarea Holocaustului. E revelator de altfel acest binom inconștient în exprimare: antisemiții și manipulatorii nu întreabă dacă putem caricatura Holocaustul, ci: putem râde de Holocaust?

De ce nu se râde de Holocaust

De câte ori public ceva despre Charlie Hebdo și dreptul la satiră sau umor, apar comentatori pe rețelele sociale (in general mascați) care întreabă, cel mai adesea cu scop manipulator: dar de Holocaust putem să râdem? Și dacă nu: de ce?

Lăsăm deoparte posibila dușmănie antisemită din spate, după cum ignorăm deocamdată calculul manipulării. Da, auzim des întrebarea asta.

Ei bine, iată de ce: pentru că de suferință nu se râde !…

Nu râzi de handicapați, nu râzi de flămânzi. Poți râde de orice idee, da, și de orice religie și instituție, de papă, de mollahi și de rabini, dar nu de cei schilodiți în numele fanatismului.

Râzi de călău, dar nu de femeia vitriolată. Râzi de talibani, dar nu de fetița împușcată în cap de ei pentru că mergea la școală… În Franța există, desigur, “le droit au blasphème…” dreptul la blasfem, la blasfemie. Asta pentru că libertatea nu este completă fără dreptul de a râde de năluci, de religii, de ideologii, de derive intelectuale.

Cei cu credința religioasă pură, autentică vor trece cu capul sus, zâmbind îngăduitor și făcând sarcasmul să dispară de la sine, căci religia autentică înseamnă toleranță.

Cei care se ofensează, însă, arată că adoră, prin definiție, falși zei. Putem râde de ei. Blând, desigur, căci umorul implică umanitate.