În 1906, cu ocazia comemorării a 25 de ani de la moartea lui Dostoievski, filozoful Lev Șestov a scris și publicat un text (reluat în volumul Începuturi și sfârșituri, Начала и концы, 1908) care a stârnit o imensă jenă publică în Rusia.
Șestov amintea acolo, în mijlocul corului de pioase elogii aduse lui Dostoievski, că habotnicul și inclasabilul și fascinantul scriitor fost ocnaș anarhist propusese oficialităților țariste (nu vom ști niciodată dacă nu cumva din dorința lașă de a-și face iertat trecutul politic) nici mai mult nici mai puțin decât deportarea totală a tătarilor din Crimeea și înlocuirea lor, până la unul, cu slavi, cu mujici aduși din toate teritoriile slave ale Imperiului Țarist.
Proiectul lui Dostoievski nu a fost luat atunci în seamă, însă Stalin avea să-l realizeze până la ultimul detaliu în 1944, deportând aproape în totalitate populația tătară din Crimeea, simultan cu deportarea întregii populații cecene (lucru despre care am scris aici) și cu o întreagă serie de alte popoare caucaziene despre care am mai scris în textul Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat.
Ceea ce propunea Dostoievski și ceea ce avea să realizeze Stalin: deportarea în totalitate a unui popor (tătarii din Crimeea) și înlocuirea lor cu altul (cu slavi, în cazul de față) corespunde perfect definiției genocidului așa cum este dată de ONU.
Ce este genocidul?
Definiția genocidului se bazează pe intenția exterminării, nu pe eficacitatea mecanismului. Cifrele sunt irelevante. Uneori tentativa eșuează, dar tentativa tot ca genocid va fi etichetată. De aceea, deportarea în întregime a unei populații, rupând-o definitiv de locurile sale, tot un genocid se va numi.
La Srebrenica, în iulie 1995, forțele sârbe au exterminat în două zile „doar" opt mii de musulmani, dar intenția era de a aplica asta la scara întregii Bosnii.
Noi victime înmormîntate la o ceremonie marcînd aniversarea masacrului de la Srebrenica din 1995
La fel, cifrele în morți ale genocidului armean condus de republicanii turci sunt neimportante, chiar disputate. Intenția de exterminare este însă suficient documentată.
Sigur, în termeni politici, nu toată lumea e mulțumită de multiplicarea faptelor din trecut calificate drept „genocid”. De la Holocaust și genocidul armean, trecând prin cel ruandez și masacrul de la Srebrenica, există teama că se va ajunge la o banalizare a termenului, teamă justificată, dacă ne gândim că în România niște ziariști au putut scrie despre „genocidul”… teilor din Iași. Ba chiar, în 2012, o asociație pentru apărarea câinilor vagabonzi, Cuțu-Cuțu, se lamenta într-un comunicat: „câinii nu sunt evrei ca să fie duși la Auschwitz”.
Crimeea sub Rusia
Crimeea tătară a fost ocupată de Rusia în 1783 (aceeași Crimee în care pe la 1600 încă mai trăiau goți islamizați, cum am mai scris-o aici). Condițiile în care Hrușciov a transferat Crimeea Ucrainei în 1954 rămân tulburi. (Despre Ucraina scriu zilnic pe blogul meu Ucraina văzută de la Bruxelles, pe care îl țin fără întrerupere de la începerea manifestațiilor de pe Maidanul din Kiev, din decembrie 2013 până azi.)
După fuga contestatului președinte Viktor Ianukovici, care, sub presiunea lui Putin, refuzase să semneze Tratatul de Asociere al Ucrainei cu UE (tratat semnat ulterior de Poroșenko și identic cu cel de care mai beneficiază Moldova și Georgia), februarie 2014 a văzut apariția în Crimeea a acelor „omuleți verzi” (зелёные человечки) în uniforme fără însemne, care au început să ocupe clădirile administrative. A urmat „referendumul” prin care o majoritate a populației e presupusă a fi votat în favoarea unirii cu Rusia. Sancțiunile SUA și UE împotriva Rusiei datează de atunci și sunt reînnoite periodic.
Mulți activiști tătari din Crimeea și-au găsit refugiu în Ucraina propriu-zisă, de unde operează în continuare și o stație de radio și TV destinată tătarilor din Crimeea.
Mitologia Crimeei
Sugerase odată cineva că pentru ruși, mitologia cuceririi Crimeei (și în paralel a Caucazului) este echivalentul mitologiei cuceririi „Vestului Sălbatic” de către americani, atât în literatură, cât și în conștiința colectivă. Cel care a lansat pentru ruși această mitologie a fost Pușkin. In drum spre Chișinău, în 1821, la începutul exilului său sudic, Pușkin s-a oprit să viziteze ruinele palatului hanilor din Bahcisarai (Palatul Grădină), fosta capitală a hanatului tătăresc.
Trecuseră doar două decenii de la cucerirea Crimeei de către Rusia, iar Pușkin a fost mâhnit să descopere că din legendara fântână a palatului hanilor rămăsese doar o țeavă de fontă din care picura o apă bâhlită. Fântâna din Bahcisarai…
Acolo imaginat Pușkin un romantic triunghi amoros între Han Ghirei si două din femeile lui: sclava poloneză Maria și caucaziana Zarema, care o ucide pe prima.
Pușkin oferă acolo un prefect exemplu de “orientalism literar”… Cele două eroine, cadîne, Maria si Zarema, trăiesc închise în haremul hanului Crimeei, care nu ar fi fost complet dacă nu era păzit de un eunuc, personaj descris suficient ca sa ne fie odios, concentrând în el o bună parte din răutatea necesară a hanului ce domnește peste harem.
Fântâna din Bahcisarai
(un fragment în traducerea mea)
De-aproape le păzește eunucul ticălos,
In van ai căuta să scapi de el.
Urechea, ochiul nu-i sunt de prisos,
Iară din vorba hanului nu-l scoți defel.
Prin grija lui neîncetată
Domnește ordine. A hanului
Dorință e mai respectată
Decât aleasa lege a Coranului.
Sufletul lui nu cunoaște dragul,
Iar omenia nu îi calcă pragul.
De ură si dispreț nu-i pasă,
Imun la goliciune, zace neclintit.
La rugăminți urechea nu și-o lasă,
Atent din zori până la asfințit
Despre femei, cu răutate,
Ca o muiere știe toate.
Știe că de le-ai bate, sau închide,
Viclene-ar fi, cătând să le cazi pradă,
Prin lacrimi si priviri rănite;
Dar el a învățat sa nu le creadă.
Меж ними ходит злой эвнух,
И убегать его напрасно:
Его ревнивый взор и слух
За всеми следует всечасно.
Его стараньем заведен
Порядок вечный. Воля хана
Ему единственный закон;
Святую заповедь Корана
Не строже наблюдает он.
Его душа любви не просит;
Как истукан, он переносит
Насмешки, ненависть, укор,
Обиды шалости нескромной,
Презренье, просьбы, робкий взор,
И тихий вздох, и ропот томный.
Ему известен женский нрав;
Он испытал, сколь он лукав
И на свободе и в неволе:
Взор нежный, слез упрек немой
Не властны над его душой;
Он им уже не верит боле.
După ceva intruziune auctorială, poemul Fântâna din Bahcisarai sfârșește printr-un procedeu extrem de modern, printr-o nouă intervenție a autorului care își descrie impresiile la vizitarea ruinelor, cu trista țeavă picurândă.
Altminteri, diferența intre mitologia americană a Far West-ului și cea rusească a sudului musulman, cucerit în aceeași perioadă, constă mai ales în tratamentul ulterior al supraviețuitorilor. Un mare număr de tătari încă mai luptă, la trei sferturi de secol de la deportarea părinților lor, pentru dreptul de a reveni în Crimeea.
De aceea, pe tătarii din Crimeea, cuceriți in timpul țarilor și deportați în masă sub Stalin, noua ocupație rusească din 2014 încoace îi aruncă din nou într-o mitologie de care nu aveau nevoie.
(Amintesc că despre Ucraina scriu zilnic pe blogul meu Ucraina văzută de la Bruxelles, pe care îl țin fără întrerupere de la începerea manifestațiilor de pe Maidanul din Kiev, din decembrie 2013 până azi.)
