Acum 140 de ani, jour pour jour, pe 28 iunie 1883, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: „Astăzi, Marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte de la d-na Slavici, la care locueşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: «Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu». Curând după aceea Simţion la mine, întâia oară. M’am dus cu el la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu…”
Se ştie ce a urmat – Mihai Eminescu este dus, în cămaşă de forţă, la Sanatoriul Caritas al doctorului Alexandru Suşu, unde va fi internat ca alienat mental. Cel mai temut jurnalist al epocii tocmai era scos nu doar din presă, ci şi din viaţa publică – deloc întâmplător, istoricul literar N. Georgescu vorbeşte despre „moartea antumă a lui Eminescu” apropo de acest 28 iunie 1883. Să revenim la „cronologia” lui N. Georgescu, după cum urmează:
„Ca evenimente între care se înseriază «boala gravă» a lui Eminescu, sau «căderea lui bruscă» după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti L’Indépendence roumaine. Era tot la 28 iunie 1883.
În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii Carpaţii – al cărei membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. (…).
Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: «Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi austro-ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie»; «Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării», afirmă Regele în scrisoarea din 28 iunie/10 iulie 1883 către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său.
Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile: suntem exact pe 28 iunie 1883, când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l… împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice; toată lumea, şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania. Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în Capitală. Se exclude așadar această falsă istorie. Acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.
### Vezi și... ### Un 15 ianuarie al poețilorÎntr-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după-amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: «Eminescu era vorba să plece la Botoşani». Eminescu nu mai pleacă însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. Or, această arestare a fost premeditată – sub forma prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.
Ştim, iată, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil public. Urmează pentru el moartea de dinainte de moarte – 6 ani de zile de moarte civilă.”
* * * * * * * * *
(Poesii de Mihail Eminescu vedea lumina tiparului în decembrie 1883, la Editura Socec din Bucureşti, cu o prefaţă de Titu Maiorescu, care se îngrijise şi de alcătuirea volumului, fără acordul autorului, şi tot el îi scria Emiliei Humpel, sora sa: „Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi”. Nu trecuseră nici jumătate de an de la nota sa din jurnal, datând din 28 iunie ’83, şi deja se forţa intrarea în postumitate, dacă nu prin moartea, atunci prin boala poetului, iar nebunia – reală sau adusă din condei[ul doamnei Slavici: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.”] – contribuia şi ea la mitul geniului, după modelul Hölderlin. Reacţia lui Eminescu n-a fost deloc cea aşteptată, poetul dând cu cartea de pământ, de unde Maiorescu se grăbise să-i iasă în întâmpinare: „Acum trebuie să ştii că volumul de poezii ce ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Dechemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţiunea lui, s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.” Or, se ştie că Eminescu voia să-şi intituleze cartea Lumină de lună – ceea ce se va realiza abia în ediţia lui Ion Scurtu, Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1910.)