2020 – un an al comemorărilor (partea I)

Anul 2020 nu va fi consacrat doar aniversării a 250 de ani de la naşterea compozitorului Ludwig van Beethoven (născut pe data de 17 decembrie 1770 la Bonn, decedat pe 26 martie 1827 la Viena). În acest an se împlinesc şi 75 de ani de la terminarea celui de-al II-lea război mondial. În acest context se vor organiza şi acţiuni de comemorare a victimelor deportării germanilor din România la aşa numita muncă de reconstrucţie în Uniunea Sovietică. Despre deportările tuturor femeilor între 18 şi 30 de ani şi bărbaţilor între 17 şi 45 de ani în lagărele din Ucraina s-au scris zeci de studii. Există o bogată memorialistică şi, nu în ultimul rând, celebrul roman al Hertei Müller, „Leagănul respiraţiei” (Atemschaukel) în care tematizează trauma colectivă a populaţiei germane din România, culpabilizată colectiv pentru crimele naziştilor. În legătură cu aceste deportări care s-au desfăşurat în primele zile ale anului 1945 s-a scris mai puţin despre faptul că şi etnicii germani antifascişti deveniseră victime ale acestor măsuri abuzive.

75 de ani de la deportările germanilor din România în U.R.S.S. şi de la terminarea celui de-al II-lea război mondial

Reacţiile antifasciştilor germani, sindicalişti, social-democraţi şi comunişti, sunt documentate în fondurile unor arhive astăzi accesibile. Deportările care aveau la bază apartenenţa etnică a stârnit chiar şi contrareacţiile unor ofiţeri de Securitate de origine germană. Unul dintre aceştia fusese Martin Schnellbach, descris în memorialistica foştilor deţinuţi politici drept un ofiţer extrem de dur. Unul dintre colegii săi din aparatul represiv notează în 1950 într-o caracterizare a lui Schnellbach că acesta nu a fost de acord cu directiva partidului că „şi comuniştii nemţi” vor „trebui să meargă împreună cu hitleriştii în lagăre de muncă de reconstrucţie în URSS”. El a „văzut de la început, în această măsură o greşeală, o uneltire a anumitor elemente dubioase” strecurate în Partid”. Şi din cauza aceasta, crede autorul caracterizării, Schnellbach a „rămas cu un simţ de amărăciune; cu o rezervă faţă de oameni”, având „şi astăzi o mică urmă de neîncredere, nu în Partid, ci în unii tovarăşi.” (ACNSAS, Cadre MAI 64, ff. 50-51).

În legătură cu atitudinea unuia dintre cei mai cunoscuţi militanţi ai stângii democratice din România interbelică, etnicul german Georg Hromadka din Reşiţa, Securitatea reţinea într-un material din decembrie 1948: „În luna februarie 1945, datorită faptului că PCR-ul a sprijinit ordinul de deportare şi a antifasciştilor germani în cadrul operaţiunii de deportare a hitleriştilor din ţara noastră, Hromadka Gheorghe a fost urmărit şi el între aceştia, ceea ce l-a făcut să se depărteze de PCR, care nu a luat în considerare părerea sa, şi a trecut în cadrul PSD-ului, unde nu după mult timp a fost ales secretar al organizaţiei locale, unde [Iosif] Musteţiu era preşedinte.”

După deportare au mai trecut şi alţi comunişti germani la Partidul Social-Democrat (PSD – condus de Titel Petrescu), se spune în acelaşi document, care împreună cu Hromadka „au activat în Sindicat pentru ajutorarea familiilor muncitorilor trimişi în U.R.S.S.”. Hromadka a părăsit PCR-ul, în cadrul căruia a activat în ilegalitate, deoarece, în 1945, partidul fusese „cuprins de un val de şovinism anti-german”. (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 193-196).

Într-o declaraţie scrisă de Hromadka după ce a fost arestat, în 1948, se referă la deportările din 1945, afirmând că le considera „nejuste” şi „dăunătoare mişcării [comuniste – n.m. W.T.], deoarece nu au fost exceptate nici elementele antihitleriste care au luptat contra fascismului, suferind persecuţiile regimurilor dictatoriale”. Hromadka arată în continuare că în favoarea germanilor antihitlerişti a intervenit Iosif Musteţiu, un lider social-democrat din Reşiţa, care s-a deplasat la Bucureşti cu scopul de a-i determina pe cei din conducerea statului să schimbe deciziile de deportare. „Ca urmare”, mărturiseşte Hromadka, „m-am înscris în februarie 1945 în Partidul Social-Democrat”, iar hotărârea aceasta „nu era de ordin ideologic”. „Am sperat să găsesc printre conducătorii PSD-ului local oameni cu mai multă înţelegere pentru aşa zisa problemă germană, precum şi posibilităţi de a activa în sensul corecturii greşelii”. Despre Musteţiu spune că l-a respectat „pentru atitudinea lui internaţionalistă, anti-şovină şi mai ales pentru poziţia lui luată în chestiunea germană”. „Măsura deportării”, conchide Hromadka, a fost „cea mai mare lovitură” pe care o consideram „în contradicţie cu internaţionalismul proletar”. Hromadka mai aminteşte şi despre speranţele privind „îndreptarea lucrurilor” după ce, în 1948, CC al PMR a dat publicităţii o rezoluţie, pe care a primit-o cu „entuziasm” şi prin care minoritatea germană a fost repusă în drepturi, devenind egală cu celelalte etnii (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 197-202).

Într-o declaraţie din 6 iulie 1948, Iosif Musteţiu, arestat şi condamnat, în iunie 1951, în acelaşi lot cu Hromadka, confirmă faptul că s-a dus la Bucureşti şi a atras atenţia guvernului asupra consecinţelor „ce le-ar avea trimiterea tuturor germanilor în U.R.S.S. (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 45-64, aici f. 47).

Revenind asupra nedreptăţilor făcute germanilor, cât şi asupra condamnării sale „nejustificate” ca duşman al poporului, Hromadka subliniază într-o declaraţie, din 17 aprilie 1956, scrisă înainte de a fi eliberat din detenţie, faptul: „am combătut formele fasciste – ca şi în ilegalitate - în continuare după 23 august şi până la arestarea mea. Am combătut fireşte în acele timpuri şi tendinţa de a confunda cu mişcarea naţional-socialistă poporul german şi muncitorimea germană.” (ACNSAS, I 395441, vol. 1, ff. 75-76, aici f. 75).

Dezamăgit, Hromadka părăseşte România în 1980. Într-un memoriu, adresat, în 1981, autorităţilor de la Bucureşti, acesta îşi exprimă dorinţa de a renunţa la cetăţenia română. Între altele, el justifică această decizie, şi prin faptul că nu era de acord cu deportările din 1945:

„[...] După 23 august 1944 însă, când, invocându-se teza vinei colective a întregului popor german, populaţia germană a României, capabilă de lucru, a fost trimisă în Rusia la ‚muncă de reconstrucţie’, eu m-am opus atât funestei teze a vinei colective, cât şi deportării.

Pentru faptul că m-am desolidarizat de o politică ce abia după 10-15 ani urma să-şi primească verdictul de condamnare, am fost, în 1948, arestat (împreună cu alţi fruntaşi social-democraţi), judecat şi condamnat, pe baza unor acuzaţii fanteziste, la 20 ani de muncă silnică. [...]”

(Va urma)