Nu am să încetez să mă mir câte zile voi avea de această teribilă intuiţie a marilor poeţi ce-şi trăiesc la cea mai înaltă ficţiune poezia, şi care adeseori se întoarce împotriva lor: în strofa finală a poemului Rampa, din Numitorul comun, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1988, Eugen Cioclea (4 august 1948 – 8 octombrie 2013) scria: „Simt timpul greu în umere şi-n ceafă,/ un ∞ opt culcat familiar în gât”, ca peste un sfert de secol să moară pe 8 octombrie (chiar dacă-i a zecea în calendar, tot de la 8 vine denumirea lunii), fiind găsit abia peste câteva zile în casă, de unde era căutat pretutindeni, fără suflare… Au trecut opt ani de la tragica-i dispariţie, din multele promisiuni făcute de autorităţi la data intempestivei sale plecării – să dea numele poetului unei străzi din Chişinău, sau cel puţin gimnaziului din s. Terebna, pe care Eugen l-a absolvit cu brio, ş.a.m.d. –, doar oamenii de cultură pare-se s-au ţinut de cuvânt: două ediţii antologice din creaţia sa (Antologic, Cartier, 2014; Daţi totul la o parte ca să văd, Cartier, 2018), un film documentar, Eu, geniu Cioclea, de Violeta Gorgos & Cristian Sbingu, de la TVR Iaşi, o ediţie bibliografică cvasi-exhaustivă, Ineditul Eugen Cioclea, de Vitalie Răileanu, Junimea, 2018. E mult? e puţin? – în tot cazul, suficient cât să-l facă intrat în Istoria literaturii române contemporane (1990 – 2020), de Mihai Iovănel (Polirom, 2021, p. 551-552), dar mai cu seamă în conştiinţa generaţiilor mai tinere. Hotărât lucru, postumitatea lui Cioclea începe mult mai bine decât a sfârşit-o „cel mai trist poet din Europa”.
De ceva timp, public pe site REL o anchetă – Maeştri şi Ucenici –, extinsă de la scriitori la pictori, compozitori, oameni de teatru ş.a., pornind chiar de la experienţa mea (evocată în mai multe rânduri, y compris în prefaţa antologiei de la Cartier) – întâlnirea cu Eugen Cioclea, din decembrie 1986, care mi-a schimbat, mai bine zis, mi-a făcut viaţa –; m-a emoţionat să aflu că nu doar pentru mine, ci şi pentru pictorul Nicolae Guţu (n. 1954) prietenia cu „cel mai trist poet din Europa” a fost & rămâne decisivă – „Am fost prieten cu poeți faimoși, astăzi canonizați, dar ciudat lucru, cel mai apropiat, poate din cauza că amândoi locuiam la Moscova, a fost Eugen Cioclea. Simțeam din partea lui un respect deosebit, pe care îl simțea și el din partea mea. Ne bucuram să fim împreună, atunci când era treaz, iar el dacă nu bea era magnific, aveai cu cine să porți discuții interesante. (…) Sigur, eram foarte diferiți, dar între noi exista o atracție mutuală ca artiști. Comună era arta, cuvântul. Despre creație era vorba. Cioclea știa prețul cuvântului, iar eu prețuiam la el nivelul acesta constant de la care nu putea fi corupt cu nici un fel de tărie” –; nu în ultimul rând, faptul că astăzi scriitori importanţi ai generaţiei 2000 (poetul Claudiu Komartin, dar şi criticul Bogdan Creţu) l-au îmbrăţişat pe artistul boem intrat de son vivant în legendă mă face să cred că totul abia începe pentru cel care se autoproclama, cu binecunoscuta-i ironie, în Pollice verso: „cioclul literaturii moderne”.
Sunt mai multe istorii care au rămas pe dinafara prefeţei „Cioclea. Nimeni altcineva” din antologia de la Cartier pe care i-am îngrijit-o în 2018; unele vor ajunge pagini de roman, altele s-au şi „convertit” în versuri – după chipul poemului ce urmează, „filmat” de operatorul Cristian Sbingu şi regizoarea Violeta Gorgos de la TVR Iaşi, cărora le mulţumesc şi pe această cale, în numele meu, dar şi al neuitatului meu prieten & Maestru:
Tânărul. Parca
Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,
falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o
„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,
despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia
de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –
cu Садовое şi, pe centură, Большое Кольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)
Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.
Şi încă puteai să-ţi mar-
quez*-i poemele: „Made in USSR”.
Trebuia doar s-o ai, ca să poţi. Trebuia să fii Cioclea, s-o faci!
Peste vară căminul golindu-se, zilele mele erau tot atâtea iubite fugite cu alţii –
şi acelaşi, în geamul meu, turnul Ostankino, plop fără soţ. Cum n-a fost
an să nu se arunce în gol cineva din studenţi – şi eu tocmai scriam Levitaţii dea-
supra hăului –, Cioclea trecea să mă vadă în unele seri. În zenit,
chit că nu publicase decât nişte versuri în „Literatura şi Arta”, ori de câte ori
răsărea-n pragul meu, cu tot soarele ăla din Arles în păr şi privirea de gheaţă,
ai fi zis se-ntrupează Van Gogh – nici măcar Paul Gauguin, eu! –, de unde şi-a pus
capăt zilelor – şi nu-n zadar îşi schimbase, din Iurie în Eugen[iu], numele –, nu-
mai lumină şi gong**.
Cu nimic comparabilă, singurătatea căminelor în perioada vacanţei de vară –
nu tu jeunes filles en fleur, să le sorb cu privirea făcută pai; bârnă în ochii mei, turnul Ostankino –,
când deodată dând uşa – şi camera 423 – de perete, mi se-nfăţişează,
în haloul lui, Cioclea, de om care calcă pe bec, după ce că trăieşte la cea mai înaltă
tensiune – enfin! –, iar privirile ni se aprind ca ţigările, una
de la alta. Cât pun de-o cafea, se-nvârteşte prin cameră ca o pupilă-ntr-un ochi de ciclop.
După, la o cafea, ne citim ce-am mai scris, când deodată îmi cere un foarfece
şi-nainte să fi înţeles ce şi-a pus în gând, iată-mă-n cadrul ferestrei, şi Cioclea
aranjându-mi, din foarfecă, barba (trei fire de păr).
După treizeci de ani, în acelaşi cămin cu vedere spre turnul Ostankino.
La acelaşi geam, tragem mai multe gros-planuri din documentarul Eu,
geniu Cioclea, în lucru. Şi doar povestind cum mi-a luat, atunci, barba din foarfecă,
dau în lacrimi – l-am plâns ca pe-un mort al familiei, în 2013! –, iar gestul
lui din vara lui ’87 abia acum mi se, în toată splendoarea:
tot aşa Mallarmé îl marcase pe tânărul Paul Valéry, după care acesta
a pus douăj’ de ani, înainte să publice Tânăra Parcă, în ’17.
Iar acum, că l-am pus în – din pagină albă, A4 – tre patru
scânduri, tot ce-l mai poate-ncălzi e pământul natal aruncat cu lopata,
aruncat cu lopata, aruncat
cu lopata***.
Fie-i ţărna uşoară, ca mâna cu care m-a, dintr-o atingere, în poezie
__________
* celebrul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez, după prima sa călătorie în Uniunea Sovietică, URSS – 22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca Cola.
** vers de Eugen Cioclea, din poemul Vine lumina.
*** finalul poemului Ce te mai poate încălzi, de Eugen Cioclea.