Un Parlament care nu există

Vitalie Ciobanu la o dezbatere în studioul Europei Libere

Azi se împlinesc două luni de la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, dar Republica Moldova nu simte că ar avea un Legislativ. Acesta nu funcționează, de parcă ar exista o conjurație secretă pentru a împiedica întrunirea deputaților. Blocul ACUM, al Opoziției proeuropene, chiar acuză o înțelegere transpartinică pentru zădărnicirea activității noului Parlament între Partidul Democrat și PSRM-ul care pretinde că vrea altceva decât Vlad Plahotniuc. Dar nu-l crede nimeni.

Cum se explică faptul că decanul de vârstă al Parlamentului, în actuala legislatură, socialistul Smirnov, nu convoacă ședințele noului Legislativ pentru a demonstra alegătorilor că nu au votat o fantasmă, ci o instituție fundamentală, reprezentativă a democrației – singura în care puterea poporului se exprimă mai vizibil, mai pregnant? Sunt legi importante de adoptat, trebuie alese organele de conducere ale Parlamentului, or aceste urgențe nu par să-i preocupe nici pe socialiști, nici pe democrați.

Un Parlament care nu există

Partidul Democrat, așa cum a declarat liderul fracțiunii, Pavel Filip, a condiționat reluarea ședințelor Parlamentului de constituirea unei majorități, ca urmare a negocierilor între partide. Cum această majoritate întârzie să se reveleze, Partidul Democrat nu dă semne că ar avea interesul să contribuie la activitatea Parlamentului. Nu e acesta un alt mod de a invalida un scrutin, așa cum s-a întâmplat anul trecut, la Chișinău? Nici de data aceasta, se pare, actualul regim n-a fost încântat de ce a ieșit din urnele de vot, și dacă nu mai poate întoarce roata, a decis să transforme Parlamentul într-o ficțiune, să-l boicoteze prin neprezentare, împingând lucrurile, tot mai mult, spre alegeri anticipate.

Pe scena negocierilor inter-partide sunt lăsați să evolueze Blocul ACUM și socialiștii, care se invită reciproc la colaborare, numai că

fiecare dintre aceste formațiuni are un set de principii și condiții care de fapt exclude colaborarea. Blocul ACUM ar vrea ca socialiștii să susțină pachetul de legi privind dezoligarhizarea statului, fără a constitui o alianță de guvernare cu PSRM, văzând în aceste propuneri un obiectiv de importanță națională. În timp ce socialiștii insistă pe constituirea unei majorități și nu renunță la ideea ca deputații ACUM să o voteze spicher pe Zinaida Greceanîi (prim-ministru în sângerosul aprilie 2009), dorind ca valorile pro-rusești, eurasiatice pe care le promovează să fie îmbrățișate și de proeuropenii de la ACUM. Cu alte cuvinte, îi invită la o sinucidere politică.

Cele două entități își adresează reciproc critici și reproșuri, considerând că celălalt se face vinovat de subminarea dialogului: socialiștii sunt acuzați că au plecat in corpore la Moscova pentru instrucțiuni, ceea ce îi descalifică pe plan național și demonstrează că ei nu vor de fapt să îmbrățișeze o agendă populară, anti-oligarhică; pe când liderii Blocului ACUM sunt „executați” în stil tovărășesc pentru că ar torpila prin atitudinea lor pretins rigidă și exclusivistă șansele unei coaliții de guvernare cu socialiștii și, de asemenea, li se impută faptul că „se dedau” la manifestații unioniste (vezi participarea Blocului ACUM la evenimentul lansării, la Chișinău, a PNL România în campania pentru alegerile europarlamentare) și că-și permit comentarii ireverențioase la adresa „ayatolah”-ului spiritual al PSRM, Igor Dodon.

Asistăm la o „irosire de muniții” între două forțe politice care nu pot ajunge la un acord din cauza neîncrederii și a unor incompatibilități ideologice majore (s-a văzut și azi că socialiștii evită în mod deliberat orice dialog cu Opoziția proeuropeană),

ceea ce permite Partidului Democrat, retras strategic în culise, să comenteze pe un ton superior că cei doi jucători luptă pentru putere, pentru funcții și nu le pasă de agenda cetățenilor, pe care numai ei, democrații – constructivi, pragmatici, echidistanți față de orice extremism – o pot implementa.

Deocamdată, această „încremenire în proiect” ne oferă perspectiva unor alegeri anticipate, în care fiecare dintre cele trei mari forțe politice speră să obțină un scor mai bun, în special din contul greșelilor comise de oponenți în ultimele două luni, adică în perioada negocierilor eșuate, improductive. Dar pentru ca aceste așteptări să se confirme, ele ar fi bine să se sincronizeze și cu percepțiile electoratului, care ar trebui să interpreteze corect atât prestația favoriților săi, cât și manevrele (impure) ale adversarilor. Aici însă nimeni nu poate fi sigur, nimeni nu poate livra garanții.

Tot în acest interval confuz și contradictoriu, l-am văzut pe Igor Dodon foarte agitat, implicat, deși ne anunțase la un moment dat că rolul său de mediator încetează și că toată responsabilitatea pentru formarea unei majorități revine mai departe partidelor. „Echidistantul” Dodon s-a răstit la Blocul ACUM, la liderii săi, pe care i-a acuzat de vedetism și de pretenții exagerate, având în vedere numărul mai mic de voturi de care dispun. Nu a formulat în schimb nicio pretenție față de Partidul Democrat și președintele acestuia, Vlad Plahotniuc, alimentând și chiar confirmând prin comportamentul său că relația dintre socialiști și PD este una mai temeinică decât ar vrea ei să se vadă. Ce șanse mai are stabilirea unei agende comune, de scoatere a statului din captivitate, între Blocul ACUM și PSRM?

Toate chemările la dialog și aliniere la dezideratul luptei anti-oligarhice, alături de socialiști, nu fac decât să-i motiveze pe cei

care afirmă sau insinuează că proeuropenii de la ACUM sunt gata să facă alianță cu un partid antinațional, pro-rus, pro-Putin, și că susțin astfel planurile Moscovei în Republica Moldova. Așadar, fără să obțină nimic din pachetul de dezoligarhizare, Blocul ACUM riscă să intre în alegerile anticipate cu eticheta de a fi abdicat de la propriile principii și valori.

Pe acest fundal al „bătutei pe loc”… până răsare busuiocul anti-oligarhic în Basarabia, am asistat în Ucraina vecină la victoria în alegerile prezidențiale a unui personaj antisistem, Volodimir Zelenski – un showmen preferat de o majoritate covârșitoare a cetățenilor –, care l-a învins pe Petro Poroșenko, un președinte cu merite incontestabile în ce privește fortificarea statului ucrainean împotriva agresiunii ruse, dar care nu a reușit să-și țină promisiunile pentru care a fost votat în 2014.

Mulți au invocat în aceste zile la Chișinău faptul că Plahotniuc a pierdut un aliat important la Kiev. În același timp, dacă am compara alegerile prezidențiale din Moldova (2016), cu cele din Ucraina (2019), trebuie spus că Poroșenko i-a predat „amicului” Plahotniuc o lecție de alegeri libere și corecte, fără a recurge la „sirieni” și la autobuze cu „turiști electorali” din Crimeea (un fel de echivalent ucrainean al Transnistriei separatiste). Respectarea legii, este adevărat, l-a costat pe fostul președinte de la Kiev, în schimb a câștigat cauza democrației în țara sa...

Nu știm ce șanse are noul Parlament de la Chișinău să-și reia activitatea, să evite dizolvarea. Volodimir Zelenski a atacat în

strategia sa de campanie punctele vulnerabile ale contracandidatului său, tot ele și urgențe ale țării: corupția, sărăcia, oboseala de pe urma războiului cu Rusia. Dacă se va ajunge la anticipate, sărăcia și corupția vor constitui temele principale și în Moldova. Din fericire, nu avem refugiați de război, ca ucrainenii, însă spectrul depopulării galopante, pustiitoare, pe timp de pace, din cauza lipsei de perspectivă pentru o viață mai bună, riscă să transforme nu doar instituțiile, ci întreg statul moldovean într-o fantomă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.