- După ce aţi semnat atâtea partituri, cum e să scrii o carte? Care-i deosebirea dintre „scrierea cu note muzicale” şi cea cu litere?
- De unde această nevoie de a-şi spune/scrie povestea vieţii, în cazul unui om care a trăit în luminile rampei, a acordat nenumărate interviuri, a fost prezent pe micile & marile ecrane?
- Să mai rămânem puţin în „tinda” (anticameră, am zice azi) cărţii – spuneţi de la bun început: „Mai întâi credeam că va fi o carte de nuvele”. (Şi este, într-un anume fel – de-ar fi să citez „Lampa de faianţă”, „Harabaua” sau, din partea a doua a cărţii, „O cină pe degeaba”!) Altminteri, sunt mulţi creatori ce şi-au scris memoriile sub formă de culegere de nuvele. Aveaţi în minte un anume model de carte? un autor concret ce v-a marcat? Întreb fiindcă titlul acesta – Viaţa mea aşa cum a fost să fie – este, ca să zic aşa, unul marquezian (A trăi pentru a-ţi povesti viaţa).
- Să începem cu figura tutelară a Mamei, căreia îi spuneţi direct „Divinitatea mea”. Ce-a însemnat pentru Dvs., se citeşte în fiecare rând din carte (şi printre rânduri, la fel!); aşa că am să inversez întrebarea: ce-aţi însemnat Dvs. pentru mama, care – trebuie să spunem acest lucru – a mai avut copii, fraţii şi surorile Dvs. de la aceeaşi mamă, însă de la un alt tată?
- Rareori am întâlnit o evocare atât de înduioşătoare a părintelui – să ne amintim, aţi crescut la ţară, iar copiii de ţărani nu prea sunt alintaţi. Totuşi, creionaţi un portret al tatălui Dumitru – „Tunea” – deosebit de tandru. (În paranteză, nu pot să nu evoc ce mi-a spus Cristi Aldea-Teodorivici, acum câţiva ani, înainte de a deveni el însuşi părinte: „Tocmai când am început să mă împrietenesc cu tata, a murit în accident…”) Cum vi-l amintiţi, după peste 70 de ani?…
- Întrebare pe care mi-o tot pun, fără a găsi un răspuns pe măsură: cum se naşte vocaţia artistică la un copil de la ţară? Băieţi (acum, şi fete) care încep să deseneze, să cânte, să joace teatru, într-o societate legată de muncile câmpului. Povestea cu pagina 17 vs părinţi care-şi încurajează odraslele să meargă la studii – nu pur şi simplu, studii, ci la studii profesional-artistice! Înţeleg în cazul unor dinastii de muzicanţi (Ştefăneţ), dar pentru Dvs.?!...
- Înţeleg că pentru un instrumentist (violoncelist, în cazul Dvs.), contează foarte mult cine „îi pune mâna”. Şi pentru un viitor compozitor, maestrul e la fel de important? (Cu voia Dvs., îl voi cita pe Tudor Chiriac: „Doamne, ce Profesor deosebit am avut! Eu și așa îl divinizam, iar în clipa aceea am mai simțit (în plus) că mă tratează de la egal la egal... Marele Profesor Solomon Moiseevici Lobel! Nu sunt vrednic să-mi pun semnătura sub vorbele lui... Niciodată nu mi-a pus opreliști în problema fundamentală – ancestralitatea muzicii mele. Dimpotrivă – a favorizat-o”.
Aşadar, ce are să-i spună maestrul Eugen Doga – citez de la p. 137 – „profesorului Solomon Moiseevici Lobel, un specialist minunat şi un mare erudit”, acum că Dvs. aţi ajuns pe culmi?
- Tocmai am intrat în cea mai spectaculoasă parte a vieţii Dvs. de creaţie, s-o numim convenţional: Întâlniri providenţiale. Să începem cu regizorul Emil Loteanu, cu care aţi avut o relaţie gen montagnes russes.
- Vine la rând Grigore Vieru, cu care aţi colaborat la filmul Maria, Mirabela, dar şi în alte rânduri. Să mai rămânem printre scriitori: Ion Druţă? Aureliu Busuioc? Nicolae Dabija?
- Despre regizorul Ion Ungureanu, ce-aţi avea de spus? Dacă, în ale filmului, regizorul Dvs. e indiscutabil Emil Loteanu, în teatru & în teatru de operă cine-i (câteva nume)?
- Trec peste „Hipocraţii mei”, nu înainte de a vă ura sănătate! Aş vrea totuşi să vorbim şi despre legăturile Dvs. cu oamenii în afara celor profesioniste & de familie. Cine vi-i drag, cui v-aţi spovedi?
- Un capitol aparte, Eminescu! Te doare mintea doar gândindu-te că se poate face carte & performanţă în cultura naţională, fără să fi crescut cu Eminescu (& Creangă) de la cea mai fragedă vârstă. Baletul Luceafărul, o serie de cântece pe versurile lui M.E. şi Veronica Micle, culminând cu poemul Floare albastră, din care aţi făcut un – măreţ! – spectacol dramatic. Aşadar, Eminescu via Doga!
- 400 de pagini dense, zeci de personalităţi de pe toate meridianele, sute de personaje, istorii care mai de care, de la hilare la tragice, şi încă aproape pe atâtea pagini lăsate pe dinafară – se poate afirma că viaţa Dvs. a fost să fie plină & realizată. Şi totuşi… aveţi regrete care nu vă lasă să dormiţi? Vise ce nu s-au realizat? Ce-ar fi de schimbat, pentru a avea o viaţă ca la carte?!
- Aveţi în faţă un public care Vă cunoaşte, şi care totuşi vrea să afle în continuare cine este Eugen Doga. Cu ce-ar trebui să plece de la această întâlnire, pe lângă cartea Dvs. cu autograf?