Viața și opera Papei Ioan Paul al II-lea (1920–2005) au contribuit în chip crucial la afirmarea adevărului și demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.
Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității în secolul XX. Viața sa, trăită sub semnul opoziției în raport cu orice formă de înjosire a condiției umane, simbolizează această continuă căutare a legăturii dintre ființa umană și transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu forțele răului a reprezentat o obligație morală absolută. Ultimii ani ai vieții acestui om excepțional s-au derulat în suferință. Papa a rămas însă fidel principiilor sale, a continuat să unească în acțiunea sa principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze și să practice acele idei dezvoltate în documentele majore ale perioadei în care s-a aflat la cârma catolicismului mondial: enciclica „Redemptor Hominis” (Mântuitorul omului) și, nu mai puțin importantă, enciclica „Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului).
Aceasta din urmă, publicată în 1993, era un document de teorie morală menit să încurajeze reflecția și dialogul. În ea, Ioan Paul discuta conștiința, rațiunea și libertatea, susținând că moralitatea se bazează pe adevăruri fundamentale despre natura umană și despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. În cea de-a treisprezecea enciclică, „Fides et Ratio” (Credință și rațiune), publicată în 1998, cu prilejul a două decenii de când fusese ales Papă, Ioan Paul arăta că ambele sunt căi legitime ale căutării adevărului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filosofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul și nihilismul, în numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-creștine.
Am avut prilejul ca în scrierile mele de-a lungul anilor să mă refer la rolul acestui mare gânditor și om al acțiunii spirituale. În volumul de convorbiri cu Mircea Mihăieș, Încet, spre Europa (Polirom, 2000), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei în România, dar mai ales pe tema contribuției sale la sfârșitul comunismului și la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice.
Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei în România (în mai 1999) sugera că ortodoxia nu înseamnă sub nicio formă izolare ori lipsă de participare la imensa transformare care are loc în condiția europeană și în condiția planetară. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile să devină posibile și să fie parte a lumii în care trăim în momentul de față. A jucat un rol esențial în prăbușirea comunismului. Dacă admitem că Polonia este numele debutului prăbușirii comunismului să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber și autoguvernat „Solidaritatea”, venirea la putere în iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013), trebuie să recunoaștem că toate acestea au fost direct legate de prezența spirituală și rolul lui Ioan Paul al II-lea.
Deschizător de drumuri în atâtea privințe, Papa a mai făcut un gest excepțional: în anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papă care a recunoscut, fără niciun fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existență statală. El a vorbit direct despre statul Israel și legitimitatea sa istorică. Nu numai că a stabilit relații diplomatice între Vatican și statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre creștinism și iudaism.
O componentă la fel de importantă în moștenirea Papei este recunoașterea păcatelor comise de-a lungul secolelor împotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecințele intoleranței. Această mărturisire a unei culpabilități asumate este unică, după știința mea, în istoria creștinismului, venind de la vârful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la inițiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teză a „poporului deicid”), numind cât se poate de clar antisemitismul drept păcat împotriva creștinismului. Documentul „Ne amintim: Reflecții despre Shoah”, adoptat de Vatican la inițiativa Papei, rămâne un reper moral fundamental pentru vindecarea relațiilor dintre evrei și catolici. Trebuie amintită aici declarația Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: „Aceste crime nu s-ar fi putut produce în absența unei ideologii străine de Dumnezeu și opusă lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfârșită adâncime, menite să explice cum a fost posibilă căderea umanității în barbariile totalitare - comunistă și fascistă - simbolizate pe veci de cuvintele Gulag și Holocaust.
Asemeni unor Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Václav Havel sau Jacek Kuroń, Ioan Paul al II-lea a știut că adevărul este cea mai eficientă armă de luptă împotriva minciunii totalitare. A fost mereu și pretutindeni susținătorul valorilor dreptății, toleranței și adevărului. Când a sosit în Polonia, în 1979, la un an după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul le-a spus compatrioților săi: „Nu trebuie să vă temeți”. Era un îndemn irepresibil la onoare, demnitate și adevăr. Totalitarismul, un regim întemeiat pe duplicitate și refuz al distincțiilor tradiționale dintre bine și rău, s-a dovedit neputincios în fața acestor valori renăscute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Într-adevăr, triumful tumultului revoluționar care a dus la renașterea libertății nu poate fi înțeles fără a accentua rolul decisiv al Papei în catalizarea rezistenței anti-totalitare.